De la Mica la Marea Europa

Am ales această perioadă pentru că în secolul XVII, interesul savanților și monarhilor pentru unitatea continentului, pentru recuperarea Europei a fost mai mare ca oricând. Mai mult, dezbaterea contemporană privind integrarea europeană are ca temă principală ideea

de a trece de la „Mica la Marea Europă”.

Laicizarea și diviziunea Europei – cele două fapte corelative – vor caracteriza secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Ele își vor pune amprenta și asupra gândirii elitelor europene. Nemulțumiți de războaiele neîntrerupte între marile monarhii ale timpului, Franța, Spania, Imperiul Habsburgic, Anglia, Turcia, Rusia, oamenii de cultură ai timpului vor elabora proiecte de unitate europeană, care seamănă izbitor cu cele contemporane.

Din punct de vedere a relațiilor dintre statele europene, secolul a fost marcat de personalitatea lui Hugo Van Groot, zis Grotius. Acesta a publicat, în 1625, tratatul “De jure belli et pacis” (Despre război și pace), prin care a contribuit la formarea unui drept internațional caracterizat de ideea modernă a arbitrajului, fundamental pentru a evita conflictele dintre state.

Totodată, a apărut noțiunea de “societate a națiunilor”, adică a unui grup organizat de state. Perioada la care ne referim a fost și una foarte bogată în proiecte de uniune între statele europene.

De exemplu, Emeric Lacroix, cunoscut sub numele de Crucé a reluat ideile lui Pierre du Bois ( un european al secolelor XIV și XV) într-o lucrare intitulată “Noul Cynée “. Crucé a imaginat o pace universală care includea nu numai creștinătatea ci și Imperiul Otoman, China, Japonia, Persia, Etiopia, etc.

Suveranii trebuiau să aleagă un oraș unde să se întâlnească ambasadorii lor pentru a da o soluție pașnică diferendelor între ei. Orașul preferat de Crucé a fost Veneția, pentru neutralitatea sa și pentru apropierea sa de cele mai importante monarhii ale vremii.

Printre aceste monarhii, Crucé a acordat o importanță aparte Sfântului Scaun atât pentru onoarea pe care i-o acordau ceilalți suverani cât și pentru simbolul spiritual al Romei de altă dată. Această adunare mondială trebuia să aibă la dispoziție o armată ce urma să asigure respectarea deciziilor prinților. Prezentat Papei și regelui Franței, proiectul lui Crucé n-a avut succes. Cu toate acestea, regăsim unele din ideile lui Crucé, mai târziu, la abatele de Charles de Saint-Pierre și Leibnitz.

Marele proiect

Cel mai elaborat plan de uniune a statelor europene, în sens larg, fondat pe principiul echilibrului părților, îl datorăm ducelui de Sully, ministru în timpul domniei regelui Henric al IV-lea al Franței (secolul XVII).

Proiectul intitulat sugestiv „Marele proiect” cuprindea în fapt șapte proiecte și a fost realizat între 1620 și 1635. Rămâne și azi discutabilă apartenența ideilor găsite în acest document, unii istorici contestând paternitatea lor ducelui de Sully.

Sully a proiectat o Europă guverată de principiul “balanței puterilor” în care cele trei religii: catolică, calvină și protestantă să fie reprezentate compact, stat de stat. Dacă țarul Rusiei ar fi refuzat aderarea la una din cele trei religii ar fi trebuit să suporte consecința izolării sale în Asia, fiind privat, ca și sultanul, de posesiunile sale europene.

Un “Consiliu preacreștin” format din 15 state egale, asistat de un Senat permanent, alcătuit din 60 de membrii (patru pentru fiecare stat) trebuia să arbitreze toate diferendele majore. Acest Consiliu trebuia să-și țină întrunirile la Metz, Nancy sau Köln. Conflictele minore urmau să fie rezolvate de șase consilii locale cu

sediul la: Dantzig, Nüremberg, Viena, Constanza, Bologna și un alt oraș. Organismul nou creat urma a fi dotat cu o armată comună, compusă din 270 000 de infanteriști, 50 000 de cavaleriști, 200 de tunuri, 120 de nave sau galere. Rolul acestei armate ar fi fost, în concepția lui Sully, să lupte contra infidelilor, să cucerească o parte a Asiei și a Africii de Nord. În aceste regiuni urma să se constituie noi state membre ale “Consiliului preacreștin”. Consiliul ar fi cuprins șase monarhii ereditare (Franța, Spania, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Lombardia), cinci monarhii elective (Imperiul germanic, Papalitatea, Polonia, Ungaria, Boemia) și patru republici (Veneția, Italia, Elveția și Belgia).

Planul lui Sully traducea în fapt rivalitatea care exista între Franța și Imperiul Habsburgic pe de o parte și între Spania și Regatul francez pe de altă parte. Cele două rivale ale Franței ar fi pierdut teritorii importante, cum ar fi Ungaria și Boemia pentru Habsburgi, țările de Jos și posesiunile italiene pentru spanioli. Ducele de Sully prevedea chiar un război între Franța și rivalii săi (mai ales contra Imperiului Habsburgic) în care aceasta să iasă învingătoare. Astfel ne arată limitele de realizare a proiectului ducelui de Sully.

Dieta europeană

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, un alt gânditor, William Penn, quaker englez, fondator și legislator al Pennsylvaniei a cărui operă va fi luată ca model pentru Constituția Statelor Unite ale Americii, a publicat, în 1693, un eseu referitor la pacea în Europa “Essay Towards the Present and Future Peace of Europe”( Eseu cu privire la prezentul și viitorul păcii în Europa), în care el preconiza instituirea unei “Diete europene” compusă din reprezentanții statelor, în număr proporțional ca importanță demografică și economică a fiecărui stat. Astfel, Imperiul german urma să aibă 12 delegați, Franța 10, Spania 10, Italia 8, Anglia 6, Portugalia 3, Elveția 4, Danemarca 3, Polonia 4, Veneția 3, cele șapte provincii 4, cele treisprezece cantoane și micile suveranități vecine 2, ducatele Holstein și Courlande 1 și dacă Turcia și Rusia erau acceptate, câte 10 delegați fiecare. “Dieta europeană” trebuia să ia decizii cu o majoritate de trei sferturi sau jumătate plus 7 (50%+7) și să aibă la dispoziție o armată care să-i facă respectate deciziile. Se introducea, totodată, principiul votului secret, ce urma să excludă orice încercare de corupere și care oferea astfel siguranța unor decizii democratice.

Proiectul lui W. Penn este o pledoarie pentru pace, pentru progres, arătând, în același timp, concepțiile sale creștine radicale.

Ideile sale au fost preluate de John Bellers, unul din discipolii săi, care a propus parlamentului britanic un proiect intitulat „Some Reasons for a European State”( Câteva argumente pentru un stat european, 1710).

Proiectul era orientat contra Franței, care era în război cu aproape toată Europa. După ce Franța ar fi semnat pacea, aceasta trebuia consfințită printr-un tratat care excludea războiul și diviziunile din Europa. Continentul urma să fie împărțit în 100 de provincii egale. Fiecare din aceste provincii urma să furnizeze Ligii 1000 de soldați, nave și bani. Construcția europeană imaginată de John Bellers se baza pe procedura de arbitraj obligatorie, ca și în proiectul lui W. Penn.

Societatea europeană a suveranilor

Un proiect asemănător a redactat și Charles de Saint-Pierre (1658-1743), intitulat „Proiect pentru o pace perpetuă între suveranii creștini ai

Europei” (1712). Demersul său a fost consecința, pe de o parte, a unei educații de excepție (a făcut carieră sub auspiciile lui Fontenelle și a marchizului de Lambert, care i-au deschis porțile Academiei franceze) iar pe de altă parte, a participării sale la tratativele de pace de la Utrecht (1712).

Se remarcă la acest autor o ezitare între ideea de Europă și ideea de creștinătate. Abatele de Saint-Pierre propunea o confederație limitată la o singură Europă, ce avea ca rol menținerea păcii pusă mereu în cumpănă de către rivalitatea franco-austriacă.

EL propunea, de asemenea, o „Uniune Europeană” sau o „Societate Europeană” a suveranilor europeni bazată pe principiul arbitrajului permanent, excluzând războiul ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre aceștia. Dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, urma să se constituie o armată europeană formată din corpuri organizate după modelul german.

Suveranii europeni vor fi reprezentați în această “Societate Europeană” printr-un Congres sau Senat permanent, ce trebuia să fie convocat într-un oraș liber. Orice modificare teritorială în Europa sau semnarea unui tratat între prinții creștini trebuia să se facă cu aprobarea și sub garanția “Uniunii”, cu o majoritate de trei sferturi din 84 de voturi posibile. În raporturile comerciale dintre state era introdus principiul egalității juridice, existând pentru aceasta diferite camere specializate. Războiul era interzis dacă nu era hotărât ca o sancțiune militară. Suveranul pedepsit suporta consecințele unui război al “Societății europene” contra sa și odată ce era înfrânt și dezarmat, el plătea cheltuielile de război și trebuia să-și părăsească statul.

Senatul era format din 84 de senatori și deputați ai suveranilor Franței, Spaniei, Angliei, Olandei, a regatului Savoiei, Portugaliei, Bavariei și asociaților săi, Veneției, Genovei și asociaților săi, Elveției și asociaților săi, Lorenei și asociaților săi, Suediei, Danemarcei, Poloniei, Papei, Moscoviei (Rusiei), Austriei, Irlandei și asociaților săi, Prusiei, Saxei, Palatinului și asociaților săi, Arhiepiscopilor electori și asociaților lor. Fiecare deputat avea un singur vot, iar contribuția financiară a membrilor Uniunii era proporțională cu „veniturile și bogățiilor popoarelor lor”. Orice modificare a articolelor constitutive a “Societății Europene”, ce trebuia să asigure siguranță suficientă membrilor săi se putea face numai cu un consimțământ unanim. Comparând proiectul Abatelui de Saint-Pierre cu integrarea europeană de mai târziu constatăm că acesta introducea și o dimensiune temporală realizării „utopiei” sale, două sute de ani, iar principiul realizării arbitrajului european „puțin câte puțin” ne amintește ideea funcțională a lui David Mitrany și Jean Monnet, concepție fundamentală a construcției europene actuale.

În același timp, regăsim în acest proiect principii importante ale dreptului internațional și procesului decizional din instituțiile și organismele europene, regăsim egalitatea juridică dintre state, contribuția proporțională, votul cu majoritate calificată, consimțământ-unanimitate, securitate colectivă, ceea ce ne determină să-l considerăm pe Abatele Saint-Pierre un „european avant la lettre”.

Am ales deliberat cele trei mari proiecte pentru a vedea cum imaginau oamenii secolului XVII și prima jumătate a secolului al XVII-lea Europa, unitatea europeană. Putem observa că proiectele lor sunt ca spirit, ca raționalitate, asemănătoare celor din secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Termenul de „Uniune Europeană” n-a fost inventat de contemporanii noștri, ba mai mult , credem, că datorăm mult gândirii acestor savanți prezentați succint în acest articol. Se remarcă totodată că Europa secolului XVII avea conștiința dimensiunilor sale, care includeau atât Rusia cât și Imperiul Otoman. Astăzi, Rusia face parte din Consiliul Europei, iar Turcia este pe cale să deschidă negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

conf. univ. dr.

U. Babeș-Bolyai Cluj