Groparii războiului

Erau niște copii în septembrie 1944, când războiul a ajuns pe linia Crăciunești-Oarba de Mureș. La 15 ani erau prea tineri pentru a lupta, dar destul de maturi ca să îngroape soldații morți pe câmpul de luptă, indiferent de origine și nație. Timp de două săptămâni, cât luptele s-au purtat pe dealurile din împrejurimi, viața a continuat pentru ei, indiferent de ce parte a graniței erau. Prea puțini supraviețuitori ai timpului mai sunt acum în viață. ZIARUL de Mureș a reușit să găsească câțiva dintre cei pentru care cel

de-Al Doilea Război Mondial a fost parte a unei adolescențe dureroase. Unii dintre aceștia au îngropat zeci de morți, dar n-au reușit să-și îngroape amintirile.

La Crăciunești, proporția dintre maghiari și români înclină categoric în favoarea celor dintâi. Cu greu poți să îi întrebi pe bătrâni despre tinerețe. “Toți care erau mai în vârstă au murit”, ne spune una dintre sătence. Fekete Antal nu era în 1944 în Crăciunești, dar asta nu îl impiedică să ceară bani pentru a ne arăta unde este Biserica Reformată. Aici sunt îngropate, sub patru cruci, un număr neștiut de victime ale războiului. “Nu știu câți sunt români și câți ruși. Asociația Veteranilor de Război a uitat de ei”, povestește Kirilă, administratorul Bisericii și al cimitirului. Una dintre singurele cruci care are și gravat un nume a fost adusă de rude. “De doi ani nu a mai venit nimeni. Anul trecut educatoarea a adus copiii să facă curățenie aici. Sătenii au acum grijă de morminte”, spune trist administratorul. Aproape în fiecare localitate din județul Mureș sunt ridicate unul sau mai multe monumente ale eroilor, din primul, dar și din Al Doilea Război Mondial. Dacă monumentele – poate cu unele excepții – arată destul de îngrijit, nu același lucru îl putem spune despre locurile de veci. Exemple sunt cele de la Crăciunești, de la Ungheni… Răspândite prin diverse cimitire, în acele locuri de veci – cele mai multe gropi comune – își dorm somnul de veci soldați mai mult sau mai puțin cunoscuți, având doar vina că au servit sub steaguri diferite. Ei sunt anonimii din toate timpurile, “sacrificații de serviciu” în numele unei ideologii și ale unor mari interese. Nu întotdeauna și ale lor.

“Au vopsit gardul acum doi ani”

La Biserica Ortodoxă lucrurile nu sunt diferite. Preotul Ioan Pop este cel care se roagă pentru sufletul a 46 de necunoscuți: “Nu știu de ce religie au fost, dar eu mă rog pentru ei. În ochii lui Dumnezeu suntem egali”, spune părintele. Trei cruci vechi sunt singurul semn că aici sunt îngropați eroi, români, nemți sau maghiari. “De 15 ani nu mai vine nimeni aici”, spune părintele. În urmă cu doi ani au trecut totuși prin sat niște militari tineri, care au vopsit gardul mormintelor și au dat piatra cu var. Un ajutor substanțial pentru cei care au grijă de mormintele celor care și-au dat viața pentru țară ar putea veni de la o instituție care să se ocupe de evidența cimitirelor eroilor.

O viață cât o ciocolată nemțească

Toma Suciu avea 13 ani când nemții au ajuns, în timpul retragerii, la Ungheni. “Nemții s-au apărat două săptămâni pe dealul Leordenilor. Nu erau mai mulți de 20, dar au ținut o întreagă armată pe loc”, povestește bătrânul. Își amintește că nemții aveau mitraliere, pe când românii se apărau cu pușca. Timp de două săptămâni linia frontului era la câteva sute de metri de casa lui. “Nu mă mai feream, eram obișnuit să aud gloanțele trecând pe lângă mine. Într-o zi am ajuns acasă chiar în timpul unui schimb de focuri. Un neamț m-a chemat pe limba lui și mi-a arătat un coleg împușcat, plin de sânge. L-am luat pe o roabă și l-am dus la medicul lor, care stătea cu câteva case mai sus. Nu cred că a scăpat, dar când m-am întors am primit o ciocolată de la neamțul căruia i-am îndeplinit ruga”, mărturisește încărcat de amintiri bătrânul. Nemții au început apoi să se retragă pe dealul Moreștilor. Cadavrele rămase în urma armatei le-au îngropat tinerii ca Toma Suciu: “Am îngropat nemți sub un strat de hârleț. După două-trei luni au venit germanii, i-au dezgropat și i-au dus la Oarba de Mureș”. După spusele lui Toma, nemților nu le erau săpate gropi adânci, astfel că a fost ușor să se găsească multe cadavre. “Rămânea câte o mână sau un picior afară, așa că i-au luat pe ăștia. Dar sigur, au mai rămas și acum aici, pe dealuri, cadavre îngropate”, își încheie bătrânul povestea.

Nemții i-au iertat

Alexandru Ola avea 19 ani în 1944 când a fost chemat în armata maghiară. Recruții din Ungheni au fost duși la Voievodeni. “Eram doi români și doi unguri din Band. Când am ajuns acolo, eram siguri că o să fim dați nemților, iar ungurii au propus să fugim”, povestește bătrânul. Chiar dacă știau că puteau fi împușcați pentru dezertare, cei patru au fugit spre Ungheni. Nu au renunțat cufărul cu bagaje, iar atunci când o mașină cu nemți a oprit lângă ei au crezut că le-a venit sfârșitul: “Ne-au luat și ne-au lăsat lângă Sântana. Nu ne-au făcut nimic”, își amintește Ola. A plecat apoi la Mediaș, unde a scăpat de ororile lunii septembrie 1944. “Am fost apoi chemați la Garda Maghiară, pentru că granița era chiar între Vidrasău și Ungheni. Ne-au dat drumul repede”.

În două săptămâni au trecut averea peste graniță

“Tata a fost viceprimar, așa că în 1940 a fost bătut crunt de unguri. A scăpat și a fugit la Vidrasău. Noi am rămas aici”, povestește Alexandru Suciu din Ungheni, care atunci avea 15 ani. A scăpat de armată în ’44, dar a trăit în sărăcie lucie. “Am trecut granița dintre Vidrasău și Ungheni în fiecare zi, pe motiv că mergem la cosit. Aveam un cărucior acoperit, cu care treceam, în fiecare zi, lucrurile spre Vidrasău. În ultima zi am dus și cele patru vaci. Au vrut să ne semneze hârtia, dar le-am spus că nu ne mai întoarcem”, mărturisește cu durere bătrânul. Știe că au murit mulți oameni, și unguri și români. Soldații germani nu i-au lăsat să vadă cadavrele: “Eram și noi curioși să vedem cum arată un mort plin de sânge, cu brațul tăiat. Dar nu ne-au lăsat”, își amintește bătrânul.

Deși majoritatea cadavrelor au fost mutate la cimitirul din Oarba de Mureș, fostul sat păstrează în sufletele oamenilor și în pământ urmele celor care și-au pierdut viața pentru Ardeal.

Corina ALBOTA

Până în 2003, organizația noastră a răspuns nu numai de evidența, dar și de îngrijirea monumentelor și cimitirelor soldaților români și ale eroilor necunoscuți de pe raza județului Mureș. Odată cu apariția Legii 379 din 2003, obligația întreținerii acestora revine Consiliilor locale, organizația noastră rămânând doar cu evidența și, eventual, sfaturi, dacă cei în cauză le consideră necesare.

Vasile T. Suciu, președintele organizației “Cultul Eroilor”, filiala Mureș