Gheorghe Zamfir “Trebuia sa fiu ucis între aeroportul Otopeni si Baneasa”

Reporter: Spuneati ca popularitatea de care va bucurati în occident a început sa îl irite pe fostul presedinte al României Nicolae Ceausescu, când v-ati dat seama ca dumneavoastra ati intrat în vizorul sau? si ca vrea sa va extermine?

Gheorghe Zamfir: În martie 1982, am fost ajutat de fostul Ministru de Externe al României de atunci, stefan Andrei care mi-a dat un pasaport în buzunar si mi-a spus: urca-te mâine în avionul de 9.30 care zboara la Paris ia-ti naiurile si valiza de lucru si nu te mai întoarce în România pâna îti voi comunica eu, pentru ca te omoara Ceausescu. M-am speriat dar m-am conformat daca era viata mea în joc, a trecut aproape un si am vrut sa ma întorc sa îmi vând vila care o aveam atunci în România, sa lichidez tot ce mai aveam în tara si mi s-a spus la telefon ca nu e cazul sa vin ca o sa mor. Am început sa plâng la telefon în hohote si mi-a spus ministrul stefan Andrei ca e periculos sa aterizez în România. La câteva zile am aflat prin niste scurgeri de informatii la cineva din la Serviciul de Informatii ca urma sa fiu ucis între aeroportul Otopeni si Baneasa. Masina în care ma aflam eu urma sa fie lovita de un tractor sa fiu facut zob si aruncat într-un sant.

Rep.: Care ar fi fost interesul lui Ceausescu?
G.Z.: Se pare ca Ceausescu devenise foarte gelos pe mine ca ajunsesem în sondajele internationale numarul unu mondial si pe plan international eram mai cunoscut si mai popular decât el. Îl deranjam foarte mult involuntar, pentru ca Nicolae Ceausescu lupta atunci sa primeasca Premiul Nobel pentru Pace. A cui pace nu stiu? Pentru ca tin minte foarte bine ca imaginea lui era pusa pe toate zidurile marilor fabrici si uzine cu lozincaâ€Ceausescu PACE-Ceausescu PACEâ€. Era o propaganda uluitoare si tone de bani bagati în aceasta campanie de imagine a dictatorului pentru ca acesta sa obtina acest titlu suprem. Dar cu toate demersurile sale diabolice nu a reusit, pentru ca Ceausescu a cazut în panta cealalta a obscurantismului comunism si a dementializarii sistemului si transformarii lui în “cel mai iubit conducatorâ€. Ceausescu începea sa suferea tot mai mult de grandoare si sa fie obsedat de cultul personalitatii. În timp ce românii din tara trebuiau sa aprinda doar un bec în casa, sa faca cozi interminabile la alimentele rationalizate, frigul si foamea toate lucrurile care i-a chinuit pe români au declansat într-un fel sau altul si ceea ce a urmat. În 1984 Nicolae Ceausescu s-a interesat de mine personal a aflat ca sunt la Paris si la trimis pe fiul sau Nicu Ceausescu sa ma caute sa ma convinga sa ma întorc în tara ca mi se vor da toate onorurile posibile.

Rep.: A venit Nicu Ceausescu la Paris pentru dumneavoastra?

G.Z.: M-a gasit prin ambasadorul României de la Paris de atunci Manea Manescu. M-am întâlnit cu fiul dictatorului la Ambasada României la Paris. Tata se afla din întâmplare în vizita la mine si nu m-a lasat sa merg singur la întâlnirea cu Nicu Ceasescu de frica sa nu ma rapeasca comunistii, asa ca am mers împreuna si am servit un ceai împreuna, cu fiul dictatorului care s-a straduit sa ma convinga prin toate felurile sa revin în tara. Eu i-am spus: lasa-ma sa ma gândesc putin si te anunt când ma hotarasc. Dar dupa plecarea lui Nicu Ceausescu din Franta, ambasadorul României la Paris care era un domn distins si care stia el multe lucruri si probabil ca tinea la mine si ma aprecia m-a sfatuit sa nu ma întorc în tara pentru ca el nu îmi garanteaza întoarcerea mea vreodata la Paris.

Rep.: Am înteles ca au fost mai multe tentative?

G.Z.: În 1985 ma aflam în strada încercând sa dau de finul meu, marele pictor Andrei Sorel. El era pe partea cealalta a bulevardului si m-a chemat pâna la el. Am traversat si la un moment dat a oprit lânga mine o Dacie alba cu numere de corp diplomatic, s-a deschis o usa fulgerator si un individ a încercat sa ma traga în masina. Moment în care Andrei a strigat în gura mare, s-a repezit si m-a tras din mâna omului, adica m-a salvat. Daca ajungeam în masina aceea nu stiu ce s-ar fi putut întâmpla cu mine. În acelasi an înca ma aflam la Paris si primesc un telefon de la un domn pictor, al carui nume nu vreau sa îl spun acum, si pe care îl consideram prieten. Omul mi-a spus ca vine cu o expozitie de pictura la Paris si apoi merge la New-York. M-a mirat si i-am spus: „bine dar eu nu cred ca lucrarile tale sunt chiar de expus la Parisâ€, pentru ca eu stiam ca mai e si colonel de securitate. Eram deja foarte speriat pentru ca simteam ca sunt urmarit peste tot de oamenii lui Ceausescu. Atunci în perioada aceea am primit si o scrisoare de la tata din România în care îmi spunea sa ma feresc exact de pictorul care ma suna-se, ca a fost trimis de Ceausescu sa ma otraveasca. Asa ca  am fugit la Montreal unde eram rezident canadian, dar la scurt timp, acelasi pictor a facut rost de numarul meu de telefon care ma gândeam ca e imposibil de aflat si m-a sunat cu aceeasi poveste. Ca prietenia noastra de nezdruncinat nu poate fi anulata de nimic si de nimeni. I-am spus ca da, asa e ne vedem si ca poate merg chiar eu la New-York ca aveam masina cu numar canadian si cunosteam foarte bine drumul de la Montreal la New-York erau 700 de km distanta. Doar ca eu am fugit în Paris din nou unde iarasi a venit dupa mine tipul asta sa ma caute si atunci m-am hotarât sa plec în Elvetia si nu am gresit pentru ca a fost singura tara în care nu a mai reusit sa îmi de-a de urma. Tipul s-a întors în tara urmând ca la vreo doi ani sa aflu ca a decedat de cancer.

Rep.: Ati revenit în tara dupa revolutia din 1989. Care a fost primul impact ?
G.Z.: Urât! Este cea mai mare greseala a mea ca m-am întors. În 1900 m-am întors în România unde mi s-a întâmplat ce mi sa întâmplat. Pentru ca aparitia mea de la Balconul Universitatii cu Jos Comunismul-Jos Iliescu, discursurile pe care le am încheiat cu rugaciunea “Tatal nostru†în fata a 25.000 de oameni care au aprins lumânari si brichete nu s-a difuzat niciodata pe post. La fel nici cuvântarile mele din 28 ianuarie, 4 februarie din Chisinau 1990 când am fost primit ca un sef de stat în Basarabia în mandatul presedintelui Mircea Snegur si pe vremea Ministrului Culturii Ion Ungureanu. Acolo l-am întâlnit pe Vieru, pe Andrei Strâmbean care era un mare dramaturg.. Vieru a scris atunci în ziarul lor de la Chsinau, un miracol românesc, pe o pagina de ziar: stefan Cel Mare, Eminescu si Zamfir. Am dat acolo 5 concerte epocale în care plângea toata sala care avea o capacitate de 4.000 de locuri. Presedintele era în extaz a spus ca îmi face o statuie în marime naturala, ca dau unei comune din Basarbaia numele de Gheorghe Zamfir, m-au facut membru de onoare al Uniunii Compozitorilor si profesor de onoare al Conservatorului “Gheorghe Dima†din Chisinau. Plus mi-au dat 2.400 de mp de teren pentru a face o casa memoriala în inima capitalei în timp ce în România nu mi s-a dat ci mi sa luat totul. În Chisinau atunci s-a si inaugurat zidul de caramida, al casei cu un sobor de preoti cu slujba religioasa si a ramas acel teren al lui Gheorghe Zamfi pe strada Veronica Micle, colt cu Mihai Eminescu. A ramas de izbeliste pentru ca eu nu puteam sa merg acolo, deoarece eu eram în exil si la un moment dat acest teren a fost luat de mafiotii din Chisinau care au construit acolo niste baruri si discoteci ilegal. M-am dus dupa câtiva ani sa îmi i-au terenul înapoi la Zaporojan, arhitectul sef din  Chisinau care mi-a gasit actele pe teren scrise în limba rusa dar nu am mai primit nimic pâna la urma pentru ca avut grija cineva sa dispra dosarul pe acel teren.