O dogmă șubredă – Infailibilitatea papală (V)

Problema infailibilității papale și, implicit, a primatului Papei, este de o importanță capitală pentru mântuire. Fiecare om este chemat să dea un răspuns limpede acestui subiect, care nu reprezintă, așa cum cred cei mai mulți, o chestiune scolastică stearpă. Consecințele cruciale ale dogmelor respective au fost sesizate chiar în cadrul Conciliului Vatican I (1870), unde o parte dintre episcopii prezenți la lucrări s-au pronunțat împotriva adoptării lor. Argumentele opozanților catolici au rămas imortalizate într-un document din epocă, puțin cunoscut marelui public.

“Dogma infailibilității papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decât renașterea păgânismului și a politeismului, renașterea axiologiei și criteriologiei idolatre. “Horribile dictu”, dar și următorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilității papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, și în primul rând cel elin… Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de epocală pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pășit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene și-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală. Panteonul european umanist si-a dobândit Zeusul său.” (Părintele Iustin Popovici).

Sarabanda devierilor doctrinare

Studiul Părinților Bisericii și cercetarea istoriei vădesc inconsistența tezelor catolice referitoare la primatul și infailibilitatea papei. Aceste dogme contravin în mod flagrant spiritului și practicii generale a Bisericii din primele zece veacuri și vin să se adauge altor divergențe doctrinare ivite în Biserica Catolică, în frunte cu adaosul Filioque, și care n-au fost niciodată acceptate ca făcând parte din tezaurul de credință al ansamblului lumii creștine. Astfel, după schisma din 1054, Biserica romano-catolică, fără nici o bază în Biblie și în Sfânta Tradiție apostolică, a mai susținut inovații doctrinare precum Imaculata concepție – adică învățătura că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar, învățătura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai și iad, folosirea azimei la Messă în loc de pâine dospită, cum s-a folosit la Cina cea de Taină și mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preoților – ce contravine rânduielii din Biserica primară și a fost combătut de Sfântul Pafnutie la Sinodul I Ecumenic, indulgențele papale și altele asemenea. Catolicismul mai învață că în Împărăția Cerurilor omul va contempla ființa lui Dumnezeu, cu rațiunea sa și cu ajutorul harului. Părinții Bisericii mărturisesc însă că este cu neputință a-L contempla pe Dumnezeu în ființa Sa. Nici măcar harul dumnezeiesc nu ne va învrednici de acest lucru, cei care se vor mântui urmând să-l vadă pe Dumnezeu în trupul îndumnezeit al lui Hristos.

Pornocrația pontificală

Prezentăm în continuare ultima parte a documentului catolic care a circulat în perioada lucrărilor Conciliului Vatican I, în care sunt combătute dogmele primatului papal și infabilibilității suveranului pontif. Paternitatea documentului citat a fost atribuită fie episcopului croat Strossmayer, fie unui preot augustinian mexican, doctorul Jose Agustin de Escudero. Articolul dedicat problemei infailibilității papale se va încheia în numărul viitor, în care vom prezenta numeroase exemple care atestă faptul că papii din ultimii 40 de ani, și în special Ioan Paul al II-lea,s-au situat pe poziții opuse, în materie de credință și morală, tuturor suveranilor pontifi care i-au precedat. Ca de obicei, vom lăsa concluziile în seama fiecarui cititor în parte.

V

Vorbind despre curtea papală, eruditul cardinal Baronius1 ne spune: “Cum se înfățișa Biserica romană în acele zile? Cât de infamă! La Roma nu conduceau decât atotputernicele curtezane. Acestea din urmă vindeau, cumpărau și schimbau demnitățile episcopale și, lucru oribil de spus, ele au fost cele care i-au instalat pe tronul papal pe amanții lor, falșii papi.”

Îmi veți răspunde: “Aceștia au fost papi falși, nu adevărați”; să zicem că ar fi așa; dar în acest caz, dacă timp de 50 de ani scaunul Romei a fost ocupat de antipapi, cum puteți afirma că succesiunea apostolică a fost păstrată? A putut Biserica să meargă înainte, timp de un secol și jumătate, fără să aibă un cap?

Cronicile desfrâului

Fiți atenți! Majoritatea acestor anti-papi apar în arborele genealogic al papalității; această absurditate a fost descrisă de Baronius, iar Genebrardo, marele adulator al papilor, a spus în Cronicile sale:” Acest secol este nenorocit, căci de aproape 150 de ani papii au căzut din toate virtuțile predecesorilor lor și au devenit mai degrabă apostați decât apostoli”.

Înțeleg foarte ușor cum ilustrul Baronius trebuie să fi roșit povestind despre faptele acestor episcopi romani.Vorbind despre Ioan XI (931-936), fiul natural al Papei Sergiu III și al Maroziei2, Baronius a scris următoarele cuvinte:” Sfânta Biserică, cea Romană, a fost călcată în picioare în modul cel mai josnic de acest monstru”. Ioan al XII-lea3, ales papă la vârsta de 18 ani. sub influența curtezanelor, n-a fost cu nimic mai bun decât predecesorul său. Sunt întristat că trebuie să scormonesc în atâta mizerie.Voi păstra tăcerea asupra lui Alexandru VI, tată și amant al Lucreției, voi trece pe lângă Ioan XXII (1316-1334), care nega nemurirea sufletului și a fost excomunicat de Conciliul ecumenic de la Konstanz. Unii vor spune că acest Conciliu n-a fost decât unul privat; fie, dar dacă veți refuza orice autoritate a acestuia, va trebui, în mod logic., să considerați ilegală desemnarea Papei Marin V (1417-1431). În acest caz, ce ar deveni succesiunea papală? Veți putea să-i regăsiți firul?

Nu mai vorbesc despre schismele care au dezonorat Biserica. În acele zile triste scaunul papal a fost ocupat de doi rivali și, câteodată, chiar de trei. Care dintre ei a fost adevăratul papă?

Istoria, martor nemincinos

Repet încă o dată: dacă veți decreta infailibilitatea actualului papă va trebui inevitabil să o recunoașteți pe aceea a tuturor predecesorilor săi, fără nici o excepție. Dar veți putea face acest lucru când istoria afirmă, cu o claritate egală cu cea a soarelui, că papii s-au înșelat în învățăturile lor? Puteți face acest lucru și să susțineți că papii avari, incestuoși, mincinoși, simoniaci, au fost vicari ai lui Christos? Oh, venerabilii mei frați, nu putem susține o asemenea enormitate fără să-l trădăm pe Christos mai rău decât a făcut-o Iuda. Ar însemna să-I aruncăm murdărie în față. (Strigăte: Coboară din amvon, repede! Închideți gura ereticului!).

Strigați, venerabilii mei frați, dar n-ar fi mai demn să cântăriți argumentele și dovezile mele pe balanța sanctuarului? Credeți-mă, istoria nu poate fi refăcută; este acolo și va rămâne acolo pentru toată veșnicia, pentru a protesta cu forță împotriva dogmei infailibilității papale. O puteți proclama în unanimitate, dar vă va lipsi un vot, iar acela va fi al meu!

Monseniorilor, ochii adevăraților credincioși sunt fixați asupra noastră, așteptând un remediu care să vindece nenumăratele boli care dezonorează Biserica. Cât de mare va fi responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu dacă vom lăsa să treacă această ocazie solemnă pe care ne-a trimis-o EL pentru a vindeca credința adevărată. Să folosim această ocazie, frații mei, să ne înarmăm cu un curaj sfânt, să ne întoarcem la învățăturile apostolilor, de vreme ce fără ele nu avem decât erori, tenebre și false tradiții. Să ne folosim rațiunea și inteligența pentru a-i recunoaște ca singuri îndrumători infailibili, în ceea ce privește mântuirea noastră, pe apostoli și pe profeți.

Când ne vom fi decis asupra acestui lucru, vom fi așezat sistemul nostru dogmatic pe temelia fermă și neclintită a Sfintelor Scripturi. Plini de încredere, ne vom înfățișa înaintea lumii și, ca apostolul Pavel în fața necredincioșilor, nu-l vom recunoaște ca unic conducător al nostru decât pe Iisus-Christos, și pe Acesta răstignit.

Vom învinge predicând «nebunia crucii», așa cum cum apostolul Pavel i-a învins pe învățații Greciei si ai Romei. ( Urlete, vociferări: Jos cu el! Afară cu protestantul, calvinistul, trădătorul bisericii!)

Ultima șansă de salvare

Monseniori, strigătele voastre nu mă înspăimântă. Dacă cuvintele mele sunt fierbinți, mintea mea este rece. Nu sunt nici al lui Luther, nici al lui Calvin, nici al lui Pavel, nici al lui Apolo, ci al lui Christos.( Din nou strigăte: “Anatema, anatema pentru apostat”).

Anatema? Monseniori, anatema? Știți foarte bine că nu împotriva mea protestați, ci contra sfinților apostoli, sub a căror protecție mi-ar plăcea ca acest Conciliu să plaseze Biserica. Ah! dacă ar ieși din mormintele lor, înfășurați în lințolii, ar vorbi într-un limbaj diferit de al meu? Ce le-ați răspunde când, prin scrierile lor, v-ar spune că papalitatea s-a îndepărtat de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu, pe care au propovăduit-o și confirmat-o într-un mod atât de generos prin sângele lor? Ați avea curajul să le spuneți: “Noi preferăm învățăturile papilor noștri, ale lui Bellarmin4, Ignațiu de Loyola5″? Nu, nu, de o mie de ori nu, doar dacă nu v-ați astupat urechile ca să nu auziți, nu v-ați închis ochii ca să nu vedeți, nu v-ați atrofiat mintea ca să nu înțelegeți.

Opriți-vă, opriți-vă, venerabili frați, din alunecarea pe panta odioasă și ridicolă pe care v-ați plasat. Salvați Biserica de naufragiul care o amenință, căutând doar în Scripturi regula de credință pe care trebuie să o urmăm și să o practicăm.

Am vorbit. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Ioan BUTIURCÄ‚

(Intertitlurile aparțin autorului)

Cesare Baronius (1538-1607), a primit titlul de Părinte al Istoriei Ecleziastice. Principala sa operă, “Annales Ecclesiatici”, cuprinde în 12 volume istoria Bisericii Catolice până în 1198. Deși a fost condamnată de Inchiziția spaniolă, lucrarea s-a bucurat de recunoaștere universală datorită obiectivității și bogăției informațiilor conținute în ea.

1. Baronius a fost cel care a numit perioada cuprinsă între pontificatele lui Sergiu III (904-911) și Ioan XI (931-936) «pornocrația». Conform istoriografiei tradiționale, “pornocrația” pontificală desemnează perioada sumbră a papalității romane între anii 904 și 963. Această perioadă mai este cunoscută sub numele “guvernarea curtezanelor”. Timp de șase decenii, papalitatea a fost sub influența femeilor desfrânate din familia aristocratului Teofilact: Teodora, soția lui Teofilact, și fiicele acestora: Teodora și Marozia. Cronicile menționează că pornocrația a stat sub semnul desfrâului, actelor de cruzime și a sacrilegiilor.

2. Marozia (892-937), fiica lui Teofilact și a Teodorei, s-a măritat în 905 cu Albéric II, marchizul de Spoleto; a devenit amanta Papei Sergiu III cu care a avut mai târziu un fiu pe care l-a ajutat să devină papă, sub numele de Ioan al XI-lea. A fost amestecată în luptele privind succesiunea papală. L-a închis și asasinat pe Papa Ioan al X-lea, și a fost implicată în uciderea papilor Leon VI și Ștefan VII.

3. Ioan XII (955-964), fiul Maroziei și al lui Albéric II de Spolète. Cunoscut pentru viața sa desfrânată, a murit în urma unei bătăi primite de la un bărbat care l-a surprins în pat cu nevasta sa.

4. Roberto Bellarmino (1542-1621), teolog celebru pentru scrierile sale și pentru condamnarea lui Galileo Galilei. A fost canonizat în 1930 și ridicat la rangul de Părinte al Bisericii Catolice în 1930.

5. Ignațiu de Loyola (1491-1556), fondatorul Ordinului Iezuiților, canonizat în 1633, autorul Exercițiilor spiritu