Un diplomat american ce poartă Transilvania în suflet

Mark Taplin a fost adjunct al Ambasadei SUA la București în perioada 2005-2008. Viața l-a purtat însă prin România de mic copil, ca fiu al unui diplomat american cantonat aici în anii 60’. A învățat carte și fotbal la București. A vizitat Târgu Mureș-ul împreună cu tatăl său și orașul i-a rămas în suflet. Zilele trecute, a revenit aici după 50 de ani. Un interviu în exclusivitate pentru Ziarul de Mureș/ Zi de Zi.

Reporter: Bine ați venit în România, bine ați venit în Târgu-Mureș, ce vă aduce aici?

Mark Taplin: Am sosit la invitația Ambasadei de la București, în contextul aniversării a 135 de ani de relații diplomatice între Statele Unite și România. Vom avea niște evenimente dedicate acestui subiect la București, iar până atunci am acceptat cu plăcere provocarea să călătoresc la Târgu-Mureș și Cluj, pentru a le vorbi studenților din aceste orașe despre viziunea americană asupra conflictului Rusia – Ucraina, mai ales că am o expertiză pe această zonă, prin natura joburilor pe care le-am avut în acest colț de lume.

Rep.: Aveți o lungă relație personală cu România. Putem vorbi despre ea?

M.T.: Nu știu dacă mă puteți opri, pe acest subiect. Îmi amintesc perfect călătoriile împreună cu tatăl meu prin România. El a fost consul aici la Ambasada SUA în București, în perioada 1963-1965 și în același timp șef al Biroului CIA. Doi ani am locuit aici, dar eram destul de mărișor încât să văd lucruri și să le țin minte. Am învățat la Școala Americană din capitală, îmi amintesc că eram numai vreo 12 elevi pe atunci. Azi, din ce mi s-a spus, sunt aproape 1.000 de copii ce studiază acolo. Aici am învățat să joc fotbal, adevăratul fotbal, nu ceea ce avem noi în SUA. E adevărat, nu am mai alergat de mult, mai ales pentru că am constatat că și acest joc s-a schimbat, a devenit mult mai brutal. În anii 60’ fotbalul era cumva mult mai poetic. Dar cei doi fii ai mei joacă în mod constant și mă bucur că le-am putut arăta primele mișcări. Venirea în România a fost o experiență interesantă pentru familia mea, prima într-o țară comunistă, într-o societate foarte închisă. În anii premergători locuiserăm în Vietnam, în Elveția, apoi în Thailanda – dar sentimentul mutării în România a fost unic. Experiența de aici e considerată un reper în familia noastră până în ziua de azi. Am găsit un loc complicat, o țară sufocată, înfometată, cu oameni triști, cu o geografie minunată, în schimb. Locuiam în zona Dorobanți, îmi amintesc și acum cămara gigantică unde ai mei stocau alimente și alte produse cumpărate o dată la șase luni din Austria și Germania, pentru că aici nu găseai mare lucru. Oamenii nu prea vorbeau nu noi, le era teamă. Aveam în general contact doar cu câteva familii care fuseseră proeminente înainte de a ajunge comuniștii la putere. Dacă nu mă-nșel, profesoarea de limba română a mamei mele făcea parte din familia Brătianu și la cât avuseseră deja de suferit membrii acestei familii, doamnei nu îi mai era teamă să aibă această legătură cu noi. Tata trebuia să informeze Washingtonul despre tot ce se întâmplă important în România. Dar pentru că de multe ori nu se întâmpla nimic spectaculos și pentru a scăpa de atmosfera apăsătoare din București, ne urca în mașină, un Plymouth, și ieșeam prin țară, să căutăm și cealaltă față a României. Așa am ajuns la Târgu-Mureș, la Cluj sau în alte locații. Îmi aduc aminte că am fost invitați la masă de o familie de la țară, aici în Transilvania, țuica am refuzat-o, doar eram copil, dar prăjiturile de casă au fost grozave. Am fost fascinat încă de atunci de istoria, cultura și limba dumneavoastră. Iată, câteva secvențe din viața mea în România, acum 50 de ani. Mult mai târziu am aflat că viața noastră de atunci a fost strict monitorizată, chiar am găsit și numele meu în niște dosare ale fostei Securități. Vreau să scriu o carte despre experiențele mele în România, cred că prea puține lucruri există scrise în limba engleză despre România.

Rep.: V-ați întors ca diplomat, după 40 de ani, între anii 2005 și 2008. Care a fost impresia domniei-voastre despre Noua Românie?

M.T.: Lucrurile s-au schimbat dramatic, în mod clar. Lucrurile, oamenii, viața nu mai erau gri, ca în copilăria mea. Totul părea că pulsează în jurul meu și m-am bucurat. Când eram puști, am trecut cu tata de multe ori pe lângă cetatea de la Rupea. Eram convins că acolo a trăit Dracula. Chiar înainte să părăsim România am urcat cu tata până acolo și eram fascinat de acel loc. Ei, același traseu l-am făcut și la întoarcerea ca diplomat în România și am fost fericit că cetatea fusese renovată. Era încă un semn că lucrurile s-au mișcat bine aici.

Rep.: Cum ați defini munca domniei-voastre la Ambasadă? Care considerați că sunt cele mai mari împliniri din cea perioadă?

M.T.: Cea mai mare realizare cred că este contribuția mea la întărirea relațiilor și parteneriatului dintre cele două țări. Parte din jobul meu a fost să informez Washingtonul despre schimbările prin care trece România, în contextul aderării la NATO și la UE și asta am făcut, încercând în același timp să repar imaginea nedreaptă creată României până atunci, de țară a orfanilor. Ați realizat multe ca țară în 20 de ani, nici nu vă imaginați!

Rep.: Din afară par multe realizări în 20 de ani? Noi avem impresia că am ratat 20 de ani.

M.T.: Douăzeci de ani înseamnă o perioadă scurtă pentru o asemenea evoluție, când te gândești cât de mult a fost de recuperat. Când am fost la Sibiu, în 2006, pentru festivitatea alegerii drept Capitală Culturală Europeană, atunci am simțit că românii pot fi și foarte mândri de ceea ce au reușit.

Rep.: După plecarea domniei-voastre din Ambasadă, a urmat scandalul Wikileaks, iar numele domniei-voastre a fost prezent acolo, ca fiind diplomatul care a stat de vorbă cu toți acei politicieni români care veneau să-și plângă oful la americani. Cum comentați?

M.T.: Să știți că acest mod de lucru, întâlnirile cu politicieni locali, e un mod normal de a face diplomație pentru SUA. E firesc să culegem astfel de informații și să le transmitem oficialilor noștri. Sper că ne-am făcut treaba mai bine ca alte ambasade. Am însă un sentiment de disconfort că unele rapoarte diplomatice ce le-am considerat confidențiale au ieșit în presă.

Rep.: Dar ce sentiment aveți când îi vedeți la închisoare pe unii politicieni români cu care vă întâlneați atunci?

M.T.: Chiar sunt interesat să aflu ce se întâmplă, n-am apucat să mă informez. Îmi amintesc însă începuturile DNA, eram aici, am cunoscut-o atunci pe doamna procurorul general. Îmi amintesc că am zis că are calitate, inteligență, energie – dar… Nu o fi oare prea tânără pentru jobul ăsta? ne-am întrebat noi la Ambasadă. Va fi ea în stare să ducă această luptă? Iată, această îndoială s-a spulberat acum. A fost în stare.

Rep.: De ce așa târziu, totuși? Are legătură întârzierea cu schimbarea președintelui în toamna trecută?

M.T.: Cred că n-are legătură cu schimbarea președintelui, nu pot comenta prea mult despre asta. Știu că astfel de dosare de corupție durează destul de mult. Cel mai important pentru credibilitatea oricărui sistem democratic e să scoată la suprafață câteva dosare mari de corupție în rândul politicienilor. Oamenii de rând trebuie să știe că și politicienii pot merge la închisoare. Guvernatorul de Virginia merge acum la închisoare pentru că un om de afaceri a plătit nunta grandioasă a fiicei sale.

Rep.: România e partenerul strategic al SUA. De ce acest partener strategic nu are ambasador american de peste doi ani?

M.T.: Totul se explică prin blocajul nostru politic din SUA, între democrați și republicani. Sunt mai multe cazuri asemănătoare, dar nu are legatură cu parteneriatul dintre cele două țări. E adevărat, doi ani e un timp lung, prea lung, nu face bine relațiilor noastre. Sper că problema se rezolvă cât mai curând.

Rep.: Cum explicați că investițiile americane în Ungaria se cifrează la 9 miliarde de dolari, iar cele în România, o țară de trei ori mai mare și, iarăși, partener strategic, ele abia depășesc un miliard?

M.T.: Asta e o problemă care a fost acolo de-a lungul istoriei relațiior noastre. Toată lumea recunoaște potențialul României, dar nu ne înghesuim cu investițiile. Cred că lipsesc anumite punți în relațiile noastre economice pe care doar un ambasador bun le poate construi. E vorba de încredere. Și așa a fost mereu în istorie, din păcate. Mereu au fost obstacole.

Rep.: Ce credeți despre subiectul Rusia-Ucraina? Ați lucrat și la Moscova și la Kiev. Din experiența domniei-voastre unde poate duce acest conflict?

M.T.: Nimeni nu știe, toți care spun că știu ce vrea Putin – greșesc. Chiar dintre oamenii bine informați din Rusia – nici ei nu știu. E greu de prezis. Cred că pericolul e de fapt instabilitatea creată, care poate dura mulți ani și afecta toate țările din jurul Ucrainei. Eu nu încurajez nici să înarmăm Ucraina, dar nici să nu o susținem militar. Sunt oarecum de acord cu președintele Obama, care zice că nu e momentul acum. Deocamdată susținem Ucraina politic, diplomatic, economic. Când va fi timpul potrivit pentru arme, îl vom ști.

Rep.: E o perioadă interesantă să fii diplomat în aceste vremuri tulburi? Mai este loc pentru diplomație?

M.T.: Acum e chiar vremea ei, putem să facem diplomație în adevăratul sens al cuvântului. Dar să folosim acea diplomație care a fost de succes în această perioadă recentă. Și cred că acea diplomație e a noastră, a lumii vestice. Da, ca să vă răspund, este incitant ca profesionist, dar mai bine nu aveam astfel de vremuri.

Rep.: Când vă întoarceți în diplomație?

M.T.: Deocamdată mă concentrez pe familie, mă bucur de statutul de cetățean. Poate o să găsesc timp și inspirație să scriu acea carte despre România. Dar, posibil să mă întorc în diplomație. Sunt de acolo.

A consemnat Alin BOLBOS