Manifest de rãzboi

Refuzul Iranului de a se supune ultimatumului formulat de Consiliul de Securitate al ONU pentru a-și suspenda activitãțile de îmbogãțire a uraniului a deschis calea unei perioade de grave tulburãri în Orientul Mijlociu. Majoritatea analiștilor politici sunt de pãrere cã dupã ce sancțiunile economice și politice instituite împotriva regimului de la Teheran își vor fi dovedit ineficiența, Administrația Bush va dezlega câinii rãzboiului.

Direcția de acțiune a fost formulatã deja de Michael Ledeen – una dintre cele mai influente voci în modelarea politicii externe americane-, în articolul “Adevãratul Rãzboi”, pe care îl prezentãm intregral:

“Sã urmãrești rãzboiul din Liban și sã asculți dezbaterile iscate în jurul lui este ca și cum ai privi rãzboaiele din Irak și Afganistan și polemicile care le însoțesc. Israelienii solicitã demisia lui Olmert (premierul Israelului – n.r.), la fel cum americanii doresc capul lui Bush. Experți militari israelieni, reali sau auto-intitulați, explicã cum rãzboiul din Liban ar fi putut fi câștigat dacã campania terestrã ar fi început mai repede sau evreii ar fi fost mai ambițioși. Strategi americani de diferite competențe explicã cum rãzboiul din Irak ar fi putut fi câștigat dacã ar fi existat mai multe trupe pe teren, sau dacã ar fi fost folositã o strategie diferitã, sau dacã armata regimului Baas ar fi fost pãstratã intactã.

Cred cã toate acestea reprezintã un nonsens. Ambele campanii și ambele dezbateri suferã de aceeași perspectivã îngustã, de acceași lipsã de viziune strategicã, de acceași obsesie a unei singure campanii într-un singur loc, în condițiile în care rãzboiul în sine – adevãratul rãzboi -, este mult mai amplu. Liderii și formatorii noștri de opinie luptã în bãtãlii singulare și, de vreme ce strategiile lor nu sunt proiectate sã câștige adevãratul rãzboi, sunt destinați eșecului. Lipsa unei viziuni strategice nu se limiteazã doar la politicieni, experți sau strategi militari; se pare cã este comunã tuturor. Se întâmplã foarte rar sã auzi o voce cu autoritate referindu-se la adevãratul rãzboi.

Arhitecții terorismului din Siria și Iran poartã un rãzboi regional împotriva noastrã, începând cu Afganistan și Irak pânã în Gaza, Israel și Liban. Pe lângã acest rãzboi terestru din Orientul Mijlociu, ei dirijeazã operațiuni ale celei de-a cincea coloane împotriva noastrã, din Europa pânã în India și din Indonezia, Australia pânã în Statele Unite; complotul dejucat recent în Marea Britanie ne oferã ultimul exemplu în acest sens.

Israel nu poate distruge Hezbollah luptând doar în Liban, la fel cum noi nu putem instaura un climat satisfãcãtor de securitate în Irak și Afganistan luptând doar acolo. Distrugerea Hezbollah necesitã o schimbare de regim la Damasc. Securitatea Irakului și Afganistanului pretinde schimbãri de regim la Damasc și Teheran. Liban, Gaza, Irak și Afganistan nu sunt conflicte separate. Ele sunt câmpuri de bãtãlie într-un rãzboi regional.

Chiar dacã Israelul ar fi desfãșurat o campanie strãlucitoare care ar fi ucis toți teroriștii Hezbollah din Liban, acest lucru n-ar fi ajutat decât la câștigarea de puțin timp. Sirienii și iranienii i-ar fi reînarmat pe luptãtorii Hezbollah și i-ar fi pregãtit pentru urmãtorul conflict. Însã dacã regimul Assad ar fi înlocuit de un guvern care se opune terorismului și este dedicat libertãții, Hezbollah ar muri din cauza înfometãrii logistice, a tãierii surselor de bani, arme, tabere de antrenament și a lipsei sprijinului vital asigurat de armatele Siriei și Iranului și a serviciilor lor de informații.

În condițiile actuale, chiar dacã am continua sã învingem în fiecare bãtãlie din fiecare regiune a Irakului și Afganistanului, tot ce am obține ar fi doar prelungirea luptelor. Iranienii și diverșii lor aliați din interiorul Irakului, de la rãmãșițele regimului Baas pânã la milițiile șiite Saadr, Hezbollah, Gãrzile Revoluționare Iraniene și alți teroriști strãini, ar continua sã se infiltreze în țarã, sã cumpere agenți din Irak, sã dezvolte noi generații de dispozitive explozive improvizate și sã facã contrabandã cu rachete tot mai precise pe care sã le foloseascã împotriva noastrã și a forțelor de ordine irakiene. Același lucru s-ar întâmpla și în Afganistan.

Dar dacã conducerea clericilor islamici ar fi înlocuitã de o guvernare susținutã de zecile de milioane de oameni pro-americani și pro-democrație opresați în prezent de patronii diabolici ai terorismului din Teheran, luptele din Irak și Afganistan s-ar transforma repede într-o operațiune ușor de controlat, cu balanța puterii înclinând în mod copleșitor de partea noilor guverne.

Cu cât așteptãm mai mult, cu atât adevãratul rãzboi se va extinde mai mult. Iran este în rãzboi cu noi de 27 de ani și încã nu am ripostat. Pe mãsurã ce trece timpul, iar ineficacitatea noastrã se confirmã, încrederea clericilor crește. În mod sigur ei cred cã a sosit momentul lor, cã noi nu vom rãspunde niciodatã, cã pot sã ne însângereze și sã ne forțeze sã ne retragem. Aceasta este lecția limpede a Libanului și nu existã nici o îndoialã cã vor mãri miza pentru urmãtoarea rundã. Rachetele iraniene folosite împotriva navelor de rãzboi israeliene de pe coasta libanezã se revarsã acum în Somalia, și vor fi folosite împotriva vaselor noastre într-una din regiunile strategice cele mai sensibile ale economiei mondiale.

Cu siguranțã, rețeaua clandestinã pusã pe picioare în Londra se întinde pânã în țara noastrã și este numai o chestiune de timp pânã ce vor da lovitura. Doar cu câteva sãptãmâni în urmã, germanii au descoperit într-un mod norocos bombe pe cãile lor ferate. Francezii au gãsit arme similare în urmã cu câțiva ani. Italienii au arestat 40 de persoane, expulzeazã multe altele și supravegheazã peste o mie de suspecți teroriști.

Acestea sunt coordonatele viitoarelor evenimente din adevãratul rãzboi. Avem un președinte care, în ciuda multelor sale slãbiciuni, vorbește ca și cum l-ar înțelege. Dar mai avem un secretar de stat care vorbește și acționeazã de parcã nu ar înțelege adevãratul rãzboi, un secretar al apãrãrii care în mod limpede nu a reușit sã priceapã dimensiunile strategice reale ale pericolului și o comunitate de informații însã obsedatã de teoriile eronate din trecutul apropiat, cum ar fi, în special, absurditãțile despre ireconciliabilului conflict sunito-șiit.

Președintele a început, în sfârșit, sã spunã adevãrul despre fasciștii islamici, dar trebuie sã aducã poporul american la același numitor comun în privința dimensiunilor rãzboiului și sã-i cearã sã sprijine o strategie pentru victorie. Aceastã strategie nu necesitã, nici chiar în momentul de fațã, acțiuni militare extinse împotriva maeștrilor terorii. Cea mai puternicã armã împotriva lor rãmâne mânia și curajul propriilor lor popoare. Trebuie sã-i susținem pe acești oameni, sã cerem în mod public și sã lucrãm pentru schimbarea regimurilor din Siria și Iran.

Din pãcate, neputința noastrã de a sprijini revoluțiile face acțiunea militarã tot mai probabilã. Dacã nu suntem dispuși sã facem lucruri logice și de bun simț, dacã nu utilizãm uriașele arme politice aflate la dispoziția noastrã, vom sfârși prin a face lucruri teribile. Sau, dacã vom da înapoi în fața consecințelor unor astfel de acțiuni, vom fi înfrânți, iar lumea va plonja într-un abis de ale cãrui întunecimi trebuie sã se teamã orice persoanã civilizatã.

Mai repede, vã rog.”

Ioan BUTIURCÃ

Ledeen este descris de criticii sãi cã fiind “cel mai influent și mai arogant ațâțãtor la rãzboi din timpurile noastre”. Lui Leeden îi sunt atribuite urmãtoarele declarații: “Nivelul pierderilor de vieți omenești din Irak este o problemã minorã”; “Suntem un popor rãzboinic (americanii)…iubim rãzboiul”; “Schimbarea – și mai presus de toate schimbarea violentã – reprezintã esența istoriei umane”; “Unicul mod de a obține pacea este prin intermediul rãzboiului total”; “Scopul rãzboiului total este de a-ți impune permanent voința asupra altor oameni”; ” La fiecare zece ani, Statele Unite trebuie sã ia de gât o țãrișoarã și sã o izbeascã de perete, doar pentru a arãta lumii cã suntem cei mai tari”.

În martie 2006 Ledeen a apãrut în fața Comitetului pentru Relații Internaționale al Camerei Reprezentanților unde a recomandat o politicã de promovare a unei schimbãri de regim în Iran. Cu patru ani înainte, el l-a criticat pe consilierul pentru securitate naționalã Brent Scowcroft, care la acea vreme se temea cã un atac asupra Irakului va transforma Orientul Mijlociu într-un cazan și va distruge “Rãzboiului împotriva Terorismului”. Iatã ce a scris atunci Ledeen:” Nu putem decât sã sperãm cã Orientul Mijlociu va deveni un cazan, și asta cât mai repede, vã rog. Dacã a existat vreodatã o regiune care sã merite sã fie transformatã într-un cazan, aceasta este Orientul Mijlociu de astãzi. Dacã vom purta rãzboiul în mod eficace, vom doborî regimurile teroriste din Irak, Iran și Siria, și fie vom înlãtura monarhia sauditã fie o vom forța sã abandoneze politica sã globalã de îndoctrinare a tinerilor teroriști. Aceasta este misiunea noastrã în rãzboiul împotriva terorismului”. În 1979, Ledeen a fost unul dintre primii scriitorii occidentali care l-a caracterizat pe Ayatollahul Ruhollah Khomeini drept un “fascist clerical”. Sintagma “mai repede, vã rog” a devenit semnãtura distinctivã în articolele lui Ledeen și este pomenitã frecvent de scriitorii neoconservatori care pledeazã pentru o lãrgire a rãzboiului împotriva terorismului.

Michael Ledeen este considerat unul dintre intelectualii neo-conservatori care în ultimele decenii a fost implicat direct în modelarea și implementarea politicii externe americane. A scris 15 cãrți și numeroase articole referitoare la subiecte precum folosirea puterii de cãtre Statele Unite, relațiile chino-americane, politica italianã, Africa (Mozambic, Africa de Sud, Zimbabwe), etc. Considerat “un om al Renașterii în tradiția lui Machiavelli”, Ledeen a fost implicat activ în activitatea Institutului Evreiesc pentru Afaceri de Securitate Naționalã (organizație centratã aproape exclusiv asupra legãturilor militare dintre Statele Unite și Israel), Comitetul SUA pentru un Liban liber și Coaliția pentru Democrație în Iran. Alãturi de mulți alți neoconservatori, Ledeen este afiliat la “American Enterprise Institute”, un grup de reflecție care a furnizat Administrației Bush cel puțin 20 de oficiali ce continuã sã aibã un cuvânt important de spus în politica externã a SUA.