Ardealul, furat de Statusul Romano-Catolic

Ceardaș pe furate * Statusul Romano Catolic cere împroprietărirea * Imobilele au fost doar administrate de Status * Românii au contribuit la ridicarea lor * Anularea Marii Uniri de la 1918 * Disputa a fost clarificată în perioada interbelică * Atunci, statul român a decis că Statusul nu are nici un temei legal pentru o eventuală cerere de retrocedare * Viceprimarul Clujului, Boros Janos, implicat penal în retrocedările către Status * Lobby de la autorități *

Dreptul la proprietate este unul garantat de Constituție și, potrivit normelor europene, este unul din cele mai de preț drepturi ale persoanei. GAZETA nu contestă nimănui dreptul la proprietate. De asemenea, GAZETA nici nu ia în discuție oribilele desproprieri care au avut loc în perioada comunistă. Retrocedarea, fie ea în natură, fie ea sub orice alte mijloace, este un act reparatoriu absolut necesar. Numai că, în ultima perioadă, Ardealul se confruntă cu o situație disperată: aproape toate clădirile din centrul orașelor sunt revendicate de una și aceeași persoană juridică: Statusul Romano Catolic. Școli, licee, clădiri de universități, locuințe, muzee, spitale, biblioteci, librării, sedii de bănci, grădinițe, un total estimat la peste 10 miliarde de lei vechi, trec din proprietatea statului român în proprietatea Bisericii catolice, a Statusului Romano Catolic (SRC) mai precis. În unele cazuri, SRC se folosește de faptul că, după 1945, când a donat statului român unele clădiri, statul român nu și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, donația fiind astfel nulă și, de fapt, nefiind în discuție o retrocedare, iar în alte cazuri retrocedarea se face pe baza unor acte extrem de disputate. Pe de-o parte avem Statusul Romano Catolic, Biserica catolică și o serie de reprezntanți ai UDMR, care susțin cu tărie că centrul marilor orașe din Ardeal a aparținut Bisericii catolice. Pe de altă parte avem o serie de parlamentari și istorici care susțin că dreptul de proprietate al Bisericii Catolice și al SRC este un fals grosolan și acuză ultimele trei guvernări de tertipuri juridice, ba chiar de retrocedarea Ardealului. La mijloc avem Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organism aflat în directa subordonare a primului Ministru. Iar deasupra tuturor, avem Uniunea europeană care dixit: “Restitutio in integrum!”.

Ceardaș

Ierarhii Bisericii Ortodoxe cărora li s-a năzărit să dea o grea lovitură unității spirituale a Ardealului, prin ruperea Mitropoliei Ardealului, se pot lua de mână cu actualii și foștii guvernanți, care joacă ceardașul pe furate cu UDMR și Biserica Catolică. Operațiunea de retrocedare către Biserica catolică, reprezentată de Statusul Romano Catolic, a peste 2.000 de clădiri din Ardeal, a demarat sub guvernarea Năstase, fiind desăvârșită de guvernul actual. Până acum se considera că aceste clădiri apațin de drept Bisericii Catolice. Numai că, în ultima perioadă, o serie de istorici și oameni politici trag un semnal de alarmă în ceea ce privește legalitatea acestor retrocedări și proprietarii de drept al imobilelor în cauză.

Administrator, nu proprietar

Vasile Lechințan este referent la Arhivele Naționale din Cluj-Napoca, autor și coautor al peste 20 de volume de istorie fiind unul din cei mai valoroși cunoscători ai paleografiei latine și maghiare – secolele XVI-XVIII, fiind totodată și un reputat medievist. Potrivit lui Lechințan, “prin aceste așa-zise retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituții medievale (colecții de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sunt scoși din centrele orașelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susținerea și dezvoltarea cărora au contribuit decisiv și românii transilvăneni, sunt purificate acum de români, ele fiind date unor instituții de cult maghiare, deși acestea nu le-au deținut niciodată în proprietate”, spune Lechințan. “Nu trebuie să cerceteze nimeni arhivele pentru a vedea din ce fonduri a fost ridicat, de exemplu, fostul Liceu al Piariștilor din Cluj. Scrie clar, încrustat în piatră, pe frontispiciu, că a fost ridicat din Fondul de Studii – o fundație publică alimentată de la bugetul de stat, al cărui gros îl plăteau românii. Împărăteasa Maria Tereza, a instituit trei mari fonduri publice (similare unor fundații de azi) administrate de stat, în vederea susținerii bisericilor, școlilor și studenților: Fondul de Religie, Fondul de Studii și Fondul de Burse. Apoi, în anul 1866, Statusul Romano-Catolic ardelean a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri (așadar, nu în proprietate). Împăratul aprobă cererea, transferându-le din administrarea statului austriac, în administrarea Statusului. După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), uriașele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul Romano-Catolic, exclusiv spre religia Romano-Catolică. Statusul era o organizație formată din clerici și civili catolici maghiari, care se considerau urmașii unei caste privilegiate din Evul Mediu.

Falsul Statusului

Marele fals a avut loc, potrivit lui Lechințan spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când maghiarii au făcut o serie de corecturi: în primul rând au “umblat” la cartea funciară a imobilelor, trecându-le pe acestea din administrarea în proprietatea lor, iar apoi la fondurile tereziene unde au introdus o acoladă scriind, la fiecare fond, “al Statusului romano-catolic ardelean”. Onisifor Ghibu a publicat o copie a acestui fals, în perioada interbelică. Potrivit unor juriști consultați de GAZETA, prin definiție, o fundație și fondurile acesteia nu pot fi proprietatea cuiva, nici măcar a celui care a constituit-o. Ele pot fi doar administrate de cineva.

Aceste “împroprietăriri” cum le numește Lechințan, “nu sunt o simplă deposedare materială a românilor de o clădire sau alta, fie ele și din centrele orașelor, ci constituie o lovitură adusă în spirit românilor, o lezare a intereselor noastre morale și spirituale, întrucât noi avem în aceste clădiri o mare investiție morală și sufletească, pentru că aici au învățat și au profesat marile personalități ardelene. De aceste clădiri sunt legate eforturile prin veacuri ale strămoșilor noștri iobagi. Spre exemplu, Colegiul Reformat Unguresc din Aiud avea în stăpânire feudală 5 sate românești care contribuiau la susținerea financiară a acestuia. Mai departe, Colegiul Reformat din Cluj dijmuia satele Gădălin, Aruncuta, Micești și altele”, spune Lechințan. În aceste condiții, etnia română poate fi considerată principalul finanțator al imobilelor retrocedate acum. Doar la Cluj Napoca, sunt aproape 200 de imobile revendicate în centrul istoric.

Tolerații

În ceea ce privește enigma legată de faptul că românii au contribuit financiar sau material la construcția unor imobile, dar nu au reușit niciodată să le construiască propriu zis, Lechințan pune acest lucru pe realitățile istorice. “Religia și națiunea românilor erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moșii, iar accesul la meserii și la cultură nu le era permis. Sute de ani la rând, românii au fost lăsați în orașe doar la muncă sau pentru a-și vinde produsele agricole. Nu numai stabilirea în orașe le-a fost interzisă, dar nu aveau voie să-și construiască bisericile și casele din cărămidă sau piatră. Mai mult, românii, nu avea voie să călărească, să poarte armă, să îmbrace haine de postav sau să aibă încălțări ca cizmele sau ghetele”, a declarat Lechințan.

Anularea Unirii

Mai mult, Pavelescu afirmă că retrocedarea imobilelor din Ardeal anulează Unirea de la 1918. “Reconstituirea dreptului de proprietate pentru composesoratele maghiare ar însemna, de facto, restituirea Transilvaniei către maghiari, adică anularea întregului act de la 1 decembrie 1918. Bunurile edificate din fondurile publice de către statul și coroana ungară aparțin tuturor cetățenilor României, indiferent de etnie. În opinia lui Pavelescu, composesoratelor maghiare nu au avut niciodată în proprietate imobilele solicitate. “Statusul romano-catolic s-a înființat fără a avea o personalitate juridică, ci doar o recunoaștere informală a funcționării sale. Din organizație făceau parte clerici, deputați și intelectuali maghiari din Transilvania, iar prezența acestora în asociație a creat notorietatea necesară pentru ca regele Ungariei să-i ofere în administrare multe dintre proprietățile regatului. Dar, Statusul nu a deținut niciodată proprietatea pe aceste proprietăți, ci doar le-a avut în administrare”. Iar apoi, prin actul de Unire de la 1 Decembrie 1918, statul român a devenit proprietarul tuturor bunurilor care aparținuseră Ungariei, până la acel moment. Surpinzător, deputatul afirmă că problema proprietății din Transilvania a fost de altfel stabilită, atât juridic cât și istoric, în perioada interbelică, când, pe baza cercetărilor lui Onisifor Ghibu, Istrate Micescu, Victor Onișor sau Vasile Borza statul român nu a recunoscut proprietatea acestor bunuri în favoarea Statusului.

Nu avem ce retroceda

Problema retrocedărilor masive din Ardeal către Biserica catolică nu este una tocmai nouă. Numai că, de abia acum – când există hotărâri judecătorești definitive sau Hotărâri de Guvern pentru retrocedarea a numeroasele imobile, care anterior erau școli, spitale, muzee sau biblioteci – au realizat unii amploarea evenimentului și au început să ia atitudine. Anterior, puțini au fost cei care au sesizat gravitatea și latura cel puțin imorală, dacă nu chiar ilegală a fenomenului. Petre Å¢urlea a fost deputat de Prahova din partea PDSR (1992-1993), apoi independent, iar în legislatura 1996-2000 a fost deputat de Covasna din partea PUNR.

În septembrie 1996, de la tribuna Parlamentului, Å¢urlea avertiza: “Papa Ioan Paul al II-lea a cerut Guvernului României, prin noul ambasador român la Vatican, retrocedarea a unui număr de 1.300 localuri de școli din Transilvania către Biserica Romano-Catolică și a 2.000 de biserici din aceeași regiune către Bisericii Greco-Catolice. La mijloc este o interpretare proprie, iezuită a istoriei spațiului românesc și la mijloc este și o minciună. Cele 1.300 localuri de școli revendicate pentru Biserica Romano-Catolică au aparținut organizației cunoscute sub numele Statusul Romano Catolic. A fost înființată în secolul al XVI-lea. În a doua parte a secolului al XVIII-lea, în timpul Mariei-Tereza, odată cu desființarea Ordinului iezuit, bunurile Statusului au intrat în proprietatea statului habsburgic. De aici, în 1867, odată cu crearea dualismului austro-ungar, aceleași bunuri au intrat în proprietatea statului maghiar. Articolul 4 al Tratatului de la Trianon din 1920 a dat toate proprietățile statului maghiar din Transilvania în mâna statului român. În 1931, pentru a răspunde pretențiilor Bisericii Romano-Catolice de a fi moștenitoarea Statusului, s-a format o comisie interministerială condusă de Onisifor Ghibu. Pentru a răspunde la aceeași întrebare, în perioada 1946-1948, a funcționat o altă comisie condusă tot de Onisifor Ghibu. În ambele cazuri s-a răspuns că statul român este proprietarul de drept. Deci în 1948, cele 1.300 de localuri de școli nu au fost luate de la Biserica Romano-Catolică, pentru că de drept nu aparțineau acesteia. Așadar, nu avem ce-i retroceda”, a declarat Å¢urlea.

Problemă lămurită

Mai departe, în septembrie 1997, la numai două zile după semnarea Tratatului dintre România și Ungaria, același Å¢urlea constata că “Actualul Guvern, știind că va fi debarcat după alegeri, aplică vesel principiul “după noi, potopul”. Nu este de ajuns că ne-a pricopsit cu Tratatul cu Ungaria, aflu că domnul ministru Meleșcanu a trimis o scrisoare domnului minsitru de externe al Ungariei, Lászlo Kovacs, la începutul acestei luni, prin care îl anunța că lucrează la un proiect pentru retrocedarea averilor cultelor maghiare din Transilvania, presupuse a fi fost răpite de statul român în 1948. Nu-mi permit a bănui că domnul ministru Meleșcanu nu știe istorie. De aceea, îmi îngădui doar să-i reamintesc ceea ce domnia sa cunoaște foarte bine. Majoritatea averilor, clădiri și pământuri revendicate de cultele maghiare din Transilvania au făcut parte din instituția numită Statusul Romano-Catolic. În 1581 și 1583, partea cea mai mare a averilor menționate fusese dată de către regele Poloniei, Ștefan Batory, în administrarea călugărilor iezuiți pentru Universitatea din Cluj cu titlul “perpetuu”. În secolul al XVIII-lea, Ordinul iezuiților a fost desființat, iar averile cărora li s-au adăugat noi donații din partea Mariei Tereza, au intrat în proprietatea statului austriac, administrator fiind o comisie catolică. În 1873, baronul Josica, președinte al Comisiei catolice, a reînființat Statusul romano-catolic, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept, care era atunci statul ungar. În toate repetatele cereri de a fi considerat proprietar de drept, Statusul Romano-Catolic a fost refuzat. Iată un singur exemplu, de astfel de refuz, din 1912, este vorba de adresa 30.918 a Ministerului Cultelor de la Budapesta, în care se consemnează: toate aceste averi nu formează proprietatea particulară, care ar putea fi întrebuințată liber, ci ele sunt fundațiuni de natură perpetuă. Prin urmare pentru astfel de averi corporațiile, în cazul de față Statusul Catolic, sunt numai administratori responsabili. În 1918 s-a realizat Unirea Transilvaniei cu România, consfințită prin Tratatul de la Trianon din 1920. Art. 45 al acestuia consemnează faptul că Ungaria renunță în ce o privește în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei. Așadar, toate averile statului ungar reveneau statului român, deci inclusiv averile Statusului romano-catolic.

În perioada interbelică disputa a fost foarte vie, pentru deplina lămurire fiind înființată la București o comisie guvernamentală condusă de către Onisifor Ghibu, care a publicat 3 volume pe marginea acestor cercetări. Toate aceste volume atestă, pe baza arhivelor românești, maghiare, austriece și a celor din Vatican, justețea ideii că averile Statusului catolic aparțineau de drept statului român. După cum îmi spunea de curând regretatul Octavian Ghibu, regele Carol al II-lea, primul-ministru de atunci, Nicolae Iorga, și Nicolae Titulescu au fost pe deplin de acord cu concluziile comisiei prezidată de Onisifor Ghibu. Însă, profitând de deruta creată la sfârșitul guvernării Iorga în 1932, conducătorul delegației române la convorbirile cu Sfântul Scaun, greco-catolicul Valer Pop a trădat interesele românilor și a semnat un tratat neconform cu concluziile comisiei guvernamentale. Pe această bază, biserica catolică maghiară din Transilvania a fost practic împroprietărită ilegal cu averile ce aparțineau statului român. O nouă comisie guvernamentală, în perioada 1946-48, a dat același verdict ca cea din 1931. Deci, așa-zisa naționalizare a bunurilor cultelor maghiare din 1948 în ceea ce privește partea cea mai importantă care o formează averile Statusului Catolic, nu a reprezentat decât o intrare în legalitate. Din punct de vedere istoric și juridic statul român nu trebuie să retrocedeze nimic bisericii catolice maghiare din Transilvania”, spunea Å¢urlea.

Repetenți la istorie

În sprijinul celor spuse de istoricul clujean vine și un om politic, deputatul independent Aurelian Pavelescu care a trimis o scrisoare Autorității naționale pentru restituirea proprietăților, prin care solicită sistarea restituirii imobilelor revendicate de cultele religioase și organizațiile maghiare, până la clarificarea situației juridice a acestor imobile, deputatul susținând că imobilele revendicate aparțin statului român. Este incredibil ceea ce se întâmplă. Cea mai mare parte a imobilelor care au fost sau urmează să fie restituite au fost edificate din bani publici de către statul sau coroana ungară, fiind numai administrate, până la 1918, anul Unirii, de către ordine, culte religioase sau anumite organizații bisericești, precum Statusul Romano Catolic”, a declarat Pavelescu, potrivit căruia, după semnarea tratatelor de pace, imobilele respective au trecut în proprietatea statutului succesor, România. De asemenea, Pavelescu vrea înființarea unei comisii de specialiști, care să cerceteze întreaga problematică a proprietăților din Transilvania, iar raportul acesteia “să fie pus la dispoziția politicienilor români, care habar n-au de istoria României și de proprietățile țării”, a spus deputatul.

Urmează “viceprimarul”

Reprezentanții Statusului Romano Cartolic, precum și ai Bisericii catolice sau ai UDMR se țin departe de această polemică, afirmând că singura în măsură să stabilească legalitatea retrocedărilor este Justiția. Care, deocamdată, le dă dreptate lor. Oricum, GAZETA va reveni cu amănunte extrem de interesante despre activitatea în sprijinul Statusului romano catolic a viceprimarului municipiului Cluj Napoca, Boros Janos, a plângerilor penale existente pe numele său în această problemă, precum și în ceea ce privește lobby-ul masiv realizat de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Ingrid Zarur.

Mihai PETEAN