Coșmarul Domnului Fiscuteanu

Performanța vorbește de la sine: Cannes 2005 – marele premiu al festivalului pentru regie; T.I.F. Cluj 2005 – marele premiu al festivalului pentru interpretarea rolului principal; Budapasta 2005 – marele premiu, pentru regie; Copenhaga 2005 – marele premiu al festivalului “Lebăda de aur”, pentru interpretarea rolului principal și premiul juriului pentru regie. În acest an, filmul “Moartea domnului Lăzărescu” a fost selecționat pentru a participa la alte 30 de festivaluri internaționale de film.

Filmul românesc cel mai apreciat, cel mai premiat și cel mai discutat în aceste zile, în mediile internaționale de cultură, ne-a adus pe lângă bucuria recunoașterii valorii cinematografiei românești, mândria de a fi concetățeni cu cel mai premiat actor român în festivaluri internaționale, Ioan Fiscuteanu. “La Copenhaga, mai mulți regizori și actori mi-au spus că dacă jucam la Hollywood,

luam Oscarul pentru interpretare”, ne spune Ioan Fiscuteanu. Direct, lipsit de inhibiții, franc.

Actorul

L-am întâlnit pe actorul Ioan Fiscuteanu la o zi după ce a ajuns acasă de la Copenhaga. Pare preocupat mai mult de premiera piesei în care joacă la Naționalul târgumureșean, decât de recunoașterea pe care i-a adus-o rolul lui Lăzărescu. Dar aparențele sunt înșelătoare: “Lăzărescu este un personaj cu care te întâlnești o dată în viață. Un monstru și la propriu și la figurat. Dacă îl faci, e bine. Dacă nu, îți rupi gâtul. Lăzărescu am fost eu și nu știu ce rol aș mai putea accepta, pentru a depăși performanța de acum. Știi, veșnica luptă a actorului cu el însuși, dorința de performanță, nu e doar un simplu cuvânt”, ne-a spus actorul Ioan Fiscuteanu. Sub masca brută, sensibilitate.

Cine e dl. Lăzărescu?

Ideea i-a venit regizorului Cristi Puiu, după ce acum câțiva ani a văzut un pacient, un locuitor al străzii, care a murit pe stradă, atunci când medicii

i-au refuzat dreptul la viață: tratamentul medical. Ideea s-a dezvoltat și nu se știe în final ce s-a întâmplat cu dl. Lăzărescu. Se pare că a fost lăsat în grija divinității. Pentru că filmul are o puternică tentă biblică, începând chiar cu numele eroului. Lăzărescu (Lazăr) Dante Remus, este văduv de 10 ani. Soția sa, Eva, a murit, iar el, pensionarul trist, a rămas singur acasă cu florile lui și trei pisici. Fiica e în Canada și singurul contact este prin intermediului telefonului. Bolile crunte de care suferă: ciroză, hematom cerebral, se acutizează și este plimbat, cu salvarea, de la un spital la altul. Asistenta Maria este lângă el și până la urmă reușește să-l găsească pe doctorul Angelo, singurul medic dispus să opereze bolnavul în stare critică. “Acțiunea filmului durează doar o jumătate de noapte, timp în care se acumulează gravitatea bolii, Lăzărescu ajunge în comă și de aici nu se mai știe exact ce urmează. La Copenhaga, au fost câțiva înclinați să creadă că este un film documentar despre viața mea. Și se minunau că am scăpat. Nu le-a venit să creadă că eu doar interpretez un rol. De aceea vă spun. Transformarea pe care am trăit-o pentru rolul lui Lăzărescu a fost aproape imposibilă. Cred că nu mă pot egala. Dar ca și trăire emoțională, vă pot spune că povestea filmului am trăit-o apoi pe viu, pentru că unele din bolile de care suferă Lăzărescu m-au urmărit după terminarea filmărilor. Încă resimt durerea în locul operației. A fost coșmarul vieții mele”, ne-a spus Ioan Fiscuteanu, transfigurat de emoția amintirilor.

Rolul m-a găsit pe mine

Atunci când regizorul Cristi Puiu, a luat legătura cu actorul Ioan Fiscuteanu, pentru a-i propune o colaborare la un film, a fost întrerupt. “Joc doar dacă este vorba despre un rol principal”, i-a tăiat-o brusc Fiscuteanu.

Într-adevăr rolul era principal, dar a fost cât pe ce să piardă colaborarea cu actorul, pentru că ego-ul acestuia a suferit o lovitură cumplită atunci când a aflat că mai erau patru nume de mari actori pe listă. “Sau mi-l dai mie direct, sau nu mai joc deloc și dă-l cui vrei” a fost replica lui Fiscuteanu. “Nu știu dacă au dat probele sau nu, dar eu cred că și-au rupt gâtul pe rând, încercând. Și eu am avut două tentative de “evadare” din rol, dar m-a temperat soția mea, Magda, care mi-a spus că pot face orice vreau eu. Doar să-mi doresc cu adevărat acest lucru. Am dus rolul până la jumătate, dar durerea și complexitatea emoțiilor a fost mai puternică decât mine. Până la urmă, am reușit să ducem la bun sfârșit calvarul creației. Ar mai fi de spus că și Lăzărescu și eu am suferit și altfel de schimbări. La un moment dat, din cauza temperamentului meu și a puternicului accent ardelenesc, a trebuit rescris scenariul. Premiile de acum sunt o recunoaștere binemeritată și, până la urmă, firească, a unei creații de geniu. Cristi Puiu, este un regizor în vârstă de 33 de ani și sunt convins că mai are și alte proiecte geniale, pe undeva prin sertare, și le va face, pentru că acum are încrederea necesară”, ne spune, în final, Ioan Fiscuteanu.

Eugenia KISS

Actorul consideră că soția lui, Marga, i-a adus noroc. Pentru că de când a cunoscut-o, de acum 25 de ani, a început să joace în filme. Primul rol, foarte important pentru el, a fost în filmul Glisando. Dar pentru că pelicula a fost oprită de la difuzare timp de trei ani, filmul în care a putut fi văzut în premieră, a fost “Fructe de pădure”, al lui Tsatsos. A jucat în 20 de filme, dar părerea lui despre cinematografia românească nu este tocmai bună. Ar mai fi de spus că atunci când s-a apucat de teatru, nu a avut curaj timp de câțiva ani să îi spună tatălui său că este actor. A făcut-o doar atunci când s-a consacrat, și uimirea tatălui a fost maximă, deoarece el credea că fiul lui este muncitor. Titlul de Cavaler de Onoare al Orașului Târgu Mureș a venit ca o recunoaștere a talentului său.