Tătuc, preludist și macho

Fiecărei societăți, chiar fiecărei etape din evoluția unei societăți, îi revine o figură exemplară în mâinile căreia se află gestiunea puterii. De asemenea, este evident că liderii, șefii de state, conducătorii nu sunt altceva decât încarnări ale diagramelor de forțe ce domină câmpul social, cu instituțiile, grupurile profesionale, performanțele, competențele, motivațiile, credințele și aspirațiile lor. Ca atare, nu se poate ca o anumită societate să fie condusă de inși aleatorii, de marginali sau excentrici. Orice lider politic cristalizează mai mult sau mai puțin aspirațiile societății lui.

Am ales cele trei figuri, tătuc, preludist și macho pentru a face referire strictă la Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Cred că prin ei și prin figurile pe care le încarnează, ne poate deveni mai vizibil trendul societății românești actuale, pot prinde contur schemele după care se mișcă istoria noastră recentă.

Mai întâi, figura paternă. Venerabilul domn Iliescu, o instanță politică emanată, cum îi place lui să spună, de evenimentele din ’89, se configurează ca patriarh al vieții politice pe fondul unei societăți infantilizate, sărace, fără proprietate privată, fără piață liberă, cu o inflație galopantă, fără clasă de mijloc, lipsită de inițiative, inhibată și care resimte o profundă nevoie de protecție. O doctrină social-democrată, cât se poate de populară, era pe atunci singurul model convenabil societății românești. La adăpostul figurii patriarhale a benevolentului, etern zâmbitorului și mereu sfătosului Iliescu, societatea noastră își ia timp pentru a se dezmetici, își acordă concediul necesar rezolvării dilemelor, se ferește de precipitațiile în averse ale evenimentelor. Infantilismul societății noastre imediat post-revoluționare nu caracterizează în particular persoanele, ci în primul rând instituțiile, întreprinderile, relațiile. Într-un cuvânt, o societate infantilă, trebuie asistată. Tocmai asta a făcut de-a lungul întregii lui cariere politice președintele Iliescu. Logica lui era mereu fermă și generoasă. Spunea mereu da, aproba totul, grația totul, permitea orice, simțindu-se un soi de arhanghel împurpurat al societății noastre în tranziție.

Apoi, amărâta, calica figură a preludistului. Emil Constantinescu, ajuns președinte prin jocuri pe care nu le controla, poate că nici măcar nu le înțelegea, victoriosul de conjunctură al unei societăți ce-și detesta post-comunismul întârziat, e pus să presteze ca cea mai înaltă instanță politică, într-o societate ale cărei instituții nu mergeau, manipulată încă prin zdravene sfori de serviciile secrete, lipsit de experiență, dotat cu o carismă aproximativă ce n-avea alt merit decât că-i întrecea priceperea. Improvizând mereu, adesea gata să dea înapoi și să renunțe, intimidat de securiști, într-o veșnică criză de inspirație în numirea premierului, Constantinescu tratează societatea românească asimilând-o unei cucoane ce-l inhibă, pentru care nu se simte pregătit, dar dinaintea căreia trebuie să-și avânt și ifose de cocoșel, știind în sinea lui că imediat se va ascunde sub gard ori o va lua la sănătoasa cu pantalonii în vine, livid, cu mândria flască fluturându-i a rămas bun către poporul pe care l-a dezamăgit. Pe scurt, preludistul e cel ce se bagă în seamă nepregătit pentru o situație, care, neavând nici înțelepciunea de-a renunța, dar nici putere de a performa, devine până la urmă caraghios, un amant de mucava a cărui jalnică mitologie circulă cu repeziciune prin târg, purtată, ca să mă exprim așa, din gură în gură, folcloric. Logica preludistului este eschiva, a nu spune nici da, nici nu. Mai precis, incapabil de-a fi ferm, o scaldă. Acesta a fost precis sentimentul dominant în societatea românească a anului 2000, că se desparte de un preludist politic, care nu a dus-o nicăieri, nu i-a prilejuit nici o satisfacție, iar până la urmă s-a îngropat în falsa resemnare a anonimatului.

Și, la final, macho. Băsescu, încă dinainte să devină președinte, pe perioada mandatului de primar, ca șef de partid, ca adversar de campanie electorală s-a comportat ca un veritabil macho: ușor impulsiv, surprinzător, vag sentimental câteodată, pus mereu pe fapte mari, radical, gata să-și fixeze ținte majore și să se lupte pentru a le atinge. De când e președinte relația lui cu societatea românească, cu instituțiile, serviciile de informații, cu presa, cu premierul, are frenezia unui act amoros, se consumă în drame, reproșuri, inițiative insolite, satisfacții conjuncturale, amabilități rezervate. El simte mereu că trebuie să marcheze, să dea lovituri de grație, să reformeze, într-un cuvânt să satisfacă. Neliniștea, voioșia, patosul lui voinicesc își iau energia din convingerea că-i în joc prestanța lui de bărbat, ajuns izomorf ideii de putere politică. Logica lui este lipsită de ambiguitate, spune în funcție de context, și da, și nu, cu aceeași convingere. În ecuația lui, politica este egal potență. Ori o faci ca lumea, ori te duci la săpat de cucuruz sau la scărmănat de lână. Pentru reprezentarea lui machistă asupra lumii ar fi convenabil ca societatea românească, instituțiile, presa, ministerele să joace cât mai bine rolul de dame, să-și manifeste paciența în entuziasmul de-al aproba, de-ai fi recunoscătoare și a-l aștepta mereu fie zi, fie noapte, cu aceeași căldură.

Iată, trei figuri exemplare, prin care se indică direcția evolutivă a societății noastre de la modelul infantil, pasiv, care solicită protecție, către un model activ, ce preferă tinerețea, energia, inițiativa și spiritul de aventură. În acest sens, cred că Băsescu întrupează o direcție bună, indică o resurecție virilă a societății noastre, care nu mai are nevoie decât de o bună strategie și de consecvență pentru a reuși.

Vali MUREȘAN