Sănătatea, bat-o vină!
Târgu Mureș. Clinica de Boli Infecțioase. Unu sau doi. Nu are importanță. Anul de grație 2006. Primăvara. Într-o marți, zi de vizită sub observație sau cât se mai respectă această interdicție. Bolnavi de hepatită. Un copil se ține de burtică. Are variolă dar îi este greață, cred că de la atmosfera de spital. Vizitatorii notează cuminți și stoici necesarul dictat de dragii lor bolnavi. Un pansament, o cutie de tablete X, un set de perfuzii Y. Au nevoie pentru a fi tratați, altfel rămân bolnavi, în spital.
Situația de mai sus este comună în mai toate clinicile și secțiile mamutului spital clinic de urgență. Din Târgu Mureș. Centru medical recunoscut. Spațiu universitar medical de renume. Astea nu ajută să ne ducem mai departe tradiția și renumele. Ar mai trebui niște fonduri. Și nu pentru modernizare, ultranecesară și ea. Ci pentru “traiul” spitalicesc zilnic. Pentru ca un bolnav să aibă în farfurie și altceva decât două păstăi de fasole verde și niște zeamă limpede.
Și mă reîntorc la benefica reformă în sănătate, prestată în regim de urgență de ministrul – deputat Eugen Nicolăescu, de ai cărei rost prea puțini își dau seama. Nici nu e de mirare. E greu să îi explici unui bolnav asigurat timp de 40 de ani că în spital nu se găsește un pansament pentru a-i fi oblojite rănile după o operație. Ne e dificil să înțelegem că fondurile distribuite prin CJAS ajung pe primele cinci ale anului. Așa cum nici reprezentanții CJAS, nici ministrul Nicolăescu nu ar înțelege de ce ar trebui să se prezinte în instanță pentru niște pansamente cumpărate. Pentru că asta ar trebui să fie reacția pacienților batjocoriți de un sistem de care nu este responsabilă Csiki Zsuzsanna, cred că nici Nicolăescu, dar fac parte din el și, în consecință, își asumă albele și negrele sănătății cangrenate.
Iar pentru că mă întreb și eu cum ar putea ieși Spitalul, administrat de cvartetul Lucian Băilă, Marius Dohon, Constantin Florea și Szabo Bela, din penuria financiară care îi năucește la fiecare jumătate de an, îmi revine iarăși întrebarea: cum ar fi să fim noi cei care cotizăm, cât vrem, de la o sumă minimă impusă, pentru sănătatea noastră și pentru cum vrem să fim tratați. Mai bine sau mai prost. Fără să mai plătim dulcegăriile medicului curant. Fără să ne mai enervăm degeaba că trebuie să scoatem suplimentar din buzunar. Sunt conștientă că aceste lucruri nu se pot întâmpla peste noapte, că vor fi întotdeauna categorii sociale, poate chiar bunicii noștri, care nu își vor putea permite “luxul”, ce cuvânt ciudat în acest context, de a fi sănătoși pe mai mulți bani decât banii din asigurări. Merită încercat însă. Pentru a uita că în spitale se intră și se moare.
Ligia VORO
