Miracolul Cetăţii Sighişoara

Cum a supravieţuit peste secole singura cetate locuită din Europa?

Aşezată pe Dealul Cetăţii, pe valea Târnavei Mari, cetatea Sighişoara veghează, de la înălţimile pe care a fost ridicată, asupra vremurilor. A cunoscut, în timp, şi larma iarmaroacelor, a marilor târguri medievale organizate anual, şi zgotomul armelor de foc folosite de locuitorii cetăţii pentru a se apăra de cei ce râvneau la bunăstarea sa, şi tăcerile îngheţate de spaimă din timpul execuţiilor publice din Evul Mediu, şi farmecul apus al balurilor renascentiste, şi notele grave ale orgii şi mulţimile de tineri care, acum, vin aici pe perioada festivalurilor de peste vară. Singura dorinţă a acestora este de a readuce la viaţă acel spirit medieval, care parcă este mai uşor de regăsit în acest loc.

Edificiul, construit de coloniştii germani, aduşi în Transilvania de către unguri, pentru apărarea graniţelor regiunii şi pentru dezvoltarea economică a acesteia, este acum un adevărat muzeu în aer liber, un muzeu cu străzi pline de soare sau cu ziduri plânse de ploaie, o mică aşezare ce se desfăşoară în toată spendoarea sa sub ochii încântaţi şi curioşi ai turistului. Care poate vedea înscrisă istoria construirii cetăţii pe zidurile de apărare. Căci acestea au fost realizate în mai multe etape, iar diferenţele dintre perioadele istorice sunt evidente: partea de jos a zidului, ridicat între secolele XIV şi XV, prezintă numeroase creneluri, servind în mod evident apărării cu arcul sau cu arbaleta. Mai târziu, zidul cetăţii este înălţat cu câţiva metri fiind prevăzut cu deschizături pentru armele de foc şi guri de aruncare, toate în scop defensiv, pentru ca la final zidul să atingă o înălţime de aproximativ 10 metri. Dar cetatea sighişoreană a reuşit să se impună la acea vreme în principal datorită breslelor meşteşugăreşti ce existau aici, acestea construind părţi din zidul de apărare, precum şi câte un turn, care apoi purta numele breslei care l-a ridicat. În timp, Sighişoara devine, alături de cetăţile din Sibiu, Sebeş şi Orăştie, un important centru meşteşugăresc, astfel că un document de la 1376 menţionează prezenţa a 20 de bresle, ceea ce arată că cetatea de pe valea Târnavei Mari avea la vremea respectivă o bună situaţie economică. Sigur, numărul breslelor variază de-a lungul anilor apărând diferenţe între statutul acestora. După anul 1517, an ce marchează acordarea primului statut orăşenesc în Transilvania, “distincţie” ce a revenit Sighişoarei, numărul breslelor creşte, lucru ce duce la extinderea aşezării, constituindu-se deja ceea ce se numeşte şi azi Oraşul de Jos. Ca atare în cetate vor locui doar patru bresle, alese dintre cele mai importante şi, deci, mai înstărite: aurarii, de departe cei mai bogaţi, lăcătuşii, croitorii şi curelarii.

Bresle şi autonomie

Către secolul al XVIII-lea, numărul breslelor scade treptat, acestea încep să sărăcească şi apar diverse conflicte, unele dintre ele răsunătoare. De pildă, aurarii întâmpină la un moment dat mari probleme financiare, deoarece cei care le dădeau comenzi pentru realizarea potirelor şi a altor bijuterii, fie nu îşi achitau datoriile în totalitate, fie nu le furnizau întreaga cantitate de aur sau argint, aceştia fiind nevoiţi să facă aliaje de calitate inferioară. Astfel, totul culminează cu unul din cele mai răsunătoare procese din istoria cetăţii, în care este implicat şi primarul de atunci al oraşului, Johan Schuller Rosenthal. Acesta, împreună cu un aurar, este acuzat de falsificare de monede, fiind executat în curtea Bisericii Mănăstirii. Aceasta este de altfel singura execuţie făcută în incinta cetăţii, acuzatul făcând parte din notabilităţi oraşului, căci de regulă execuţiile aveau loc în afara cetăţii, pe aşa-numitul Deal al Crucii. La vremea aceea, execuţiile nu erau ieşite din comun, căci Sighişoara avea “jus gladi” (dreptul spadei), statut de care beneficiau oraşele săseşti şi care însemna dreptul de a condamna la moarte, drept pe care îl avea de obicei doar regele sau principele. Iar faptul că Turnul cu Ceas are acoperişul prevăzut cu patru turnuleţe atestă peste secole acest drept al Cetăţii Sighişoarei, demonstrând astfel deplina autonomie de care se bucura oraşul. Acest statut se datora şi situaţiei economice înfloritoare a breslelor care ştiau foarte bine să-şi apere interesele în faţa concurenţei, adică a meşteşugarilor din alte cetăţi transilvane. Un document al vremii arată cum înţelegeau membrii breslei lăcătuşilor să înlăture această concurenţă: “Dacă braşovenii aduc în târgul Sighişoarei sau trimit prin alţii lacăte sau broaşte proaste, lăcătuşii de aici au dreptul să le confişte. Dacă fierarii şi calfele lor vor fi prinşi că potcovesc cizme, lăcătuşii au dreptul să confişte cizmele. Dacă tâmplarii din alte oraşe sau târguri aduc lăzi la târgul nostru şi au pus pe ele broaşte proaste, lăcătuşii au dreptul să le rupă de pe lăzi”. De asemenea, regulile din interiorul breslelor erau extrem de stricte. Pentru a deveni meşter trebuia să parcurgi toate treptele ierahice, ucenic, calfă şi abia apoi meşter, iar pentru a fi acceptat în rândurile breslei trebuia să fii copil al unei familii legitime, să fii german şi lutheran. Iar calitatea de membru al unei asemenea comunităţi profesionale, dacă îţi oferea o serie de drepturi, îţi impunea în egală măsură şi o anumită linie de conduită de la care nu aveai voie să te abaţi. De pildă, un mare preţ se punea pe solidaritatea dintre membrii breslei, iar trădarea era pedepsită cu condamnarea la moarte. Se cunoaşte astfel cazul unui meşter care a trădat interesul oraşului, iar asupra casei sale, denumită Casa Orendi, aflată în locul unde astăzi se găseşte Biblioteca Municipală, a căzut un blestem. Totul a culminat în 1852, când împăratul Austriei, Franz Joseph a vizitat Transilvania şi, ajungând în Sighişoara ţine o cuvântare în această casă. La câteva minute după plecarea capului încoronat, plafonul casei pur şi simplu s-a prăbuşit, măsura luată fiind demolarea imobilului.

Vlad Ţepeş a fost aici…

Deşi se spune că în perioada medievală comunităţile erau închise şi relativ izolate, meşterii sighişoreni călătoreau fie în alte cetăţi din Transilvania, fie în străinătate pentru a se specializa, astfel încât veneau mereu în contact cu cele mai recente descoperiri tehnice, izbutind să se menţină, din punct de vedere economic, la un nivel relativ ridicat, în comparaţie cu restul populaţiei. Spre exemplu, în urma bolilor, atât de des întâlnite în Evul Mediu, maladii care au decimat locuitorii cetăţii, precum şi după marele incendiu din 1676 în care arde o bună parte a oraşului, sighişorenii au reuşit să reclădească cetatea, din resurse proprii şi cu puţin ajutor din partea sibienilor.
Fascinaţia pe care o exercită cetatea se datorează însă şi legendelor despre Vlad Dracul, despre care se spune că s-ar fi născut aici. Istoria însă nu afirmă acest lucru cu certitudine. Oricum, prezenţa sa prin aceste locuri este sigură, căci Vlad Dracul bate monedă în Sighişoara şi trimite o serie de scrisori din cetate, documente de o extremă importanţă, fiindcă sunt primele scrieri în care apare denumirea în limba română a oraşului, la acea vreme “Şăghişoara”.
Cetate a meşteşugarilor saşi, Sighişoara este însă astăzi o carte deschisă celor care doresc s-o citească. Şi nu este nevoie decât un minimum de atenţie pentru a vedea cum erau oamenii ce o locuiau. De pildă, meşterii saşi erau oameni simplii, dar cu o mare apetenţă pentru studiu. Nu întâmplător cea mai importantă stradă din cetate se numeşte până în ziua de azi Strada Şcolii. Este artera care duce spre Dealul Şcolii, unde se ajunge urcând Scara Acoperită cunoscută şi sub numele de Scara Şcolarilor. De asemenea, întregul complex arhitectonic indică preocuparea oamenilor din cetate pentru frumos, cetatea, chiar dacă avea şi rol de apărare, fiind mai degrabă “graţioasă” decât fortificată, după cum precizează italianul Giovanandrea Gromo, în lucrarea sa “Descrierea Transilvaniei”.