Ștefan Ceontea, exemplu de demnitate

A făcut parte dintr-o generație de sacrificiu. și asta în numele unor principii în care generația sa a crezut cu tărie. Vânați, exterminați în închisori sau cu sănătatea iremediabil compromisă, cei care au avut puterea să supraviețuiască regimului de detenție au fost apoi marginalizați, familiile lor marcate definitiv sau distruse… Au fost îngenuncheați, dar niciodată înfrânți. Destinul mureșeanului Ștefan Ceontea este unul din sutele de mii de cazuri care se înscrie în acest nefast tipar prestabilit de regimul comunist din România. Dacă s-ar scrie vreodată un manual de “demnitate umană”, exemplul lui Ștefan Ceontea ar putea fi cu siguranță o lecție de viață. Noi, cei de azi nu vom putea probabil înțelege niciodată pe deplin suferința lor și ale familiilor. Poate doar să ne punem întrebarea: a meritat oare acest sacrificiu?

Născut la 24 mai 1908 la Deda, în județul Mureș, Ștefan Ceontea a absolvit în 1925 școala Normală din Cluj. Până în 1940 a fost învățător la Deda și apoi la Band unde avea să devină și director. A fost cea mai fastă perioadă din viața sa, o viață de dascăl dăruită copiilor și familiei pentru că în 1931 Ștefan Ceontea s-a căsătorit, iar în 1932 i-a venit pe lume singurul copil, Călin-Sorin Ceontea. Acesta este de fapt și cel care a rememorat pentru noi viața tatălui său, o viață care a l-a marcat profund și care a cântărit greu în evoluția sa profesională.

Prizonier la 23 august 1944

“Am avut o viață de familie frumoasă și îndestulată, ne-a declarat Călin-Sorin Ceontea. Nu eram bogați, dar nu am cunoscut nici un fel de lipsuri. Mama, la fel ca tata era învățătoare, iar dragostea de carte așa cum era și firesc, am deprins-o în familie. Părinții mei, oameni tineri pe atunci, se bucurau de tot ceea ce putea să le ofere viața la țară, nu foarte bogată în evenimente, dar cu siguranță împlinită. Pe când erau la Deda l-au cunoscut pe Vasile Netea. Când istoricul de mai târziu – pe atunci și el învățător – s-a căsătorit, mama și tata, alături de familia Dandea i-au fost nași de cununie. O vreme au păstrat legătura, dar după 1946, independent de voința lor, viața a făcut ca aceste legături să se întrerupă…”. în septembrie 1940, imediat după cedarea Ardealului de Nord, familia Ceontea s-a refugiat în Regatul României, la Iclandul Mare, aproape de granița vremelnic impusă. A fost și aici învățător și director de școală, dar în 1941 a fost concentrat ca ofițer (locotenent) în Regimentul 24 Infanterie de la Turda. A făcut tot frontul de Est, dar a avut neșansa să cadă prizonier la ruși pe data de 23 august 1944. Era exact mometul în care guvernul Antonescu era arestat și România întorcea armele împotriva Germaniei naziste trecând de partea puterilor aliate. “Despre viața din lagărele rusești, a mai declarat Călin-Sorin Ceontea, tata mi-a povestit mult mai mult decât despre viața din închisorile prin care a trecut mai târziu în România comunistă. A fost consecvent. Deși a avut șansa să se întoarcă din prizonierat dacă s-ar fi înrolat în vreuna din diviziile care se constituiau pe teritoriul sovietic din prizonieri români, tata a refuzat acest lucru. Așa că a venit acasă abia în 1946, după ce a trecut prin mai multe lagăre inclusiv prin Siberia”.

Între lagăr și închisoare

După eliberarea din lagăr, pentru învățătorul Ștefan Ceontea au urmat 10 ani de libertate. Un fel de a spune, pentru că erau exact anii în care în România libertatea era sugrumată, încet, dar sigur. A redevenit învățător, de această dată la Ungheni. “Nu cunosc foarte multe detalii, ne-a relatat fiul său, dar în 1956 a fost arestat. Era printre cele 70 de persoane condamnate în grupul Faliboga. A făcut parte din acest grup de rezistență mureșean și a fost condamnat la 18 ani de închisoare. A făcut doar 8 ani pentru că în 1964, Dej a dat acea grațiere prin care toți condamnații politici au fost eliberați. Mama, probabil de frică să nu fie și ea arestată sau să nu-și piardă serviciul, a divorțat de tata la un an după ce a fost condamnat. N-am înțeles-o niciodată, dar nici n-am calitatea să o judec pentru că n-am trăit spaimele și teama ei… Eu am avut propriile mele spaime și temeri. Mai știu că tata a trecut prin închisorile Sibiu, Aiud, Pitești, Gherla”. “Nu prea îmi povestea, îi era foarte greu să rememoreze umilințele și suferințele pe care le îndurase în inchisori, ne-a mai declarat fiul său. Se întreba dacă a meritat, mai ales că cei doi cei care trădaseră grupul de rezistență, trăiau. Pe unul dintre ei îl mai întâlnesc și astăzi pe la întâlnirile Asociației Foștilor Deținuți Politici. Aș vrea să-l întreb odată cum se simte un trădător care are pe conștiință 68 de oameni? Ce mi se pare iarăși aproape incredibil, este faptul că prin deceniul șapte-opt cunoscusem și vorbeam cu un ofițer de justiție, pe nume Mellau. Părea amabil și prevenitor, dar niciodată nu mi-a spus că a fost unul dintre cei care contribuiseră la condamnarea lui tata. Am trăit vremuri ce pot părea astăzi incredibile, vremuri populate cu fel de fel de specimene umane. E greu să-i încadrezi într-un anumit tipar. Regimul atinsese aproape perfecțiunea… Eram cu toții la limita minimei rezistențe umane pentru că, volens-nolens, acceptasem regimul cu toate ororile lui “.

Propuneri de colaborare cu Securitatea

Călin-Sorin Ceontea a fost profund marcat de trecutul tatălui său. în opinia regimului era fiul unui “bandit” și “dușman al poporului”. Așa că a fost permanent supravegheat de Securitate. “în 1956, cu câteva luni înainte ca tata să fie arestat, ne-a relatat Călin-Sorin Ceontea, absolvisem facultatea, la Brașov și devenisem inginer. Am rămas acolo doi ani în speranța că nu voi avea de a face cu regimul. în 1958 m-am întors însă la Târgu Mureș, la mama, apoi am primit o cameră pe Kossuth Lajos. La un moment dat am fost abordat de Securitatea mureșeană. Discret și cu curtoazie, dar ferm. Dacă n-aș vrea să colaborez cu regimul în sensul de a spune ce se petrece la locul meu de muncă, ce opinie are cutare…și așa mai departe. Am căutat să câștig timp și le-am spus că mă mai gândesc. Au venit după zece zile la mine acasă, dar eu nu le-am dat nici un fel de informații. Timp de vreo două luni au continuat să vină tot la zece zece zile, în speranța că vor obține colaborarea mea. N-au obținut-o și trebuie să vă spun că nici nu m-au forțat cu bătaia sau intimidările… deci te puteai opune fără să faci asemenea compromisuri degradante. și totuși era la sfârșitul anilor cincizeci când încă bătaia era o modă, iar tata era în închisoare, deci eram cât se poate de vulnerabil. Așa că ceea ce văd că se întâmplă acum, când unii declară că au fost obligați să colaboreze cu Securitatea, că n-aveau încotro…. e pură ficțiune. S-au poate că depinde de reperele morale la care ne raportăm fiecare…”.

Vasluian – un om util în toate regimurile

Lui Călin-Sorin Ceontea nu i s-au încredințat vreodată funcții de răspundere. Era un om nesigur din punctul de vedere al regimului. Pe măsură ce regimul se consolida, în suflet i s-a insinuat o teamă permanentă de ce i-ar fi putut aduce ziua de mâine. Mai ales că se căsătorise și avea copii. Această stare de nesiguranță avea să-l urmeze până în 1989. Așa cum era și firesc, legăturile cu tatăl său, nu le-a întrerupt. După ce acesta ieșise din închisoare a făcut eforturi deosebite pentru a-i găsi un loc de muncă și o locuință. Cu mare greutate i le-a procurat. Omenie mai exista totuși, uneori chiar acolo unde nu te așteptai. Ștefan Ceontea n-a mai fost vreodată învățător, ci a făcut fel de fel de munci necalificate. A murit în 1986. Se întreba deseori dacă sacrificiul celor din generația sa a meritat… Fiul său, Călin-Sorin Ceontea este convins că până în 1989 a avut și el dosar de urmărire, iar ori de câte ori a putut, Securitatea i-a blocat accesul spre anumite funcții. A încercat chiar, prin 1970, să intre în PCR, conștient fiind de faptul că n-avea nicio șansă de promovare. Abia a treia oară, cu mari geutăți, și doar la intervenția expresă a lui Ioan Florea, devenit prim secretar al județului Mureș, a primit această calitate. Așa cum s-a dovedit ulterior – cel puțin în cazul său – această calitate nu i-a folosit la nimic. “Am fost permanent în atenția regimului, ne-a declarat Călin-Sorin Ceontea. și blocat ori de câte ori s-a ivit și pentru mine o șansă de promovare. în 1967 sau 1968, nu mai rețin exact, a fost creat aici în Târgu Mureș, Trustul de Industrie Locală. Am îndrăznit și eu să-mi depun candidatura pentru acest nucleu de conducere ce se constituia atunci. Am fost chemat la partid să dau explicații. O comisie formată din tovarășii Nicolae Vereș, Iosif Banc și Ioan Vasluian m-au luat la întrebări. Mai mult de o jumătate de oră am fost muștruluit de Iosif Banc. Mi se reproșa îndrăzneala de a aspira la un post de conducere în acel nucleu, având în vedere trecutul tatălui meu. Vasluian nu mi-a pus nici o întrebare. Era și cel mai tânăr dintre ei și probabil că el juca doar un rol minor într-o piesă regizată de alții. Bineînțeles că n-am primit postul… Am fost doar umilit. Cu Vasluian mă mai întâlnesc și astăzi. Ne cunoaștem, dar ne limităm la doar a ne saluta. Ca mulți alții, a avut însă o evoluție interesantă după 1989. Este dacă vreți, și aceasta o dovadă a faptului că nu ne putem desprinde de comunism dintr-o dată și că vor mai trece mulți ani până ce acest lucru se va întâmpla cu adevărat”.

Nicolae BALINT