Adevărata menire a omului

“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor ce caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

132. Rugăciunea noastră să fie făcută în numele lui Iisus Hristos. El este singurul mediator în stare să liniștească revolta Tatălui, să sfințească pe om, să-l scape de păcat, cauza conflictului dintre Creator și opera Sa.

Neascultarea este poarta prin care a intrat păcatul în lume și odată cu el moartea. Iisus este modelul ascultării, al supunerii în fața voinței lui Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatălui, pentru a se oferi ca jertfă nevinovată în numele omenirii. În numele Lui, a Lui Iisus, cerul se înclină, infernul tremură, iar pământul Îl preamărește pentru imensa Lui binefacere adusă.

133. Tot ce vom cere Tatălui în numele Lui, vom obține, aceasta ne-o asigură chiar El. Rugăciunea noastră

n-are nici o valoare dacă nu este făcută în numele meritelor Lui. El ne-a împrumutat nouă meritele Lui pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit puntea de legătură ce fusese ruptă, odată cu neascultarea primului om. Biserica, logodnica lui Iisus, întotdeauna se roagă în numele Lui.

134. Rugăciunea trebuie să fie însoțită de sacrificii și mortificări.

Toată viața Domnului Iisus n-a fost decât un șir întreg de sacrificii și suferințe. Profeții L-au prezis ca pe o victimă inocentă, rănită și distrusă de răutatea omenirii: “Ca o oaie spre junghiere și ca un miel fără de glas”, așa a fost Iisus. Ascultător până la moarte, așa a distrus păcatul. Trebuie deci să-L urmăm după exemplul vieții Sale muritoare, să lepădăm tot ce ne aparține, să distrugem în noi instinctul conservării materiei și al egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil orice om, dacă vrea. Ori, pentru a fi agreabili și ascultați de Dumnezeu Tatăl, trebuie să fim niște copii credincioși ai acestui divin exemplu original. Acest “Fiu al Omului” este adevărata noastră menire; această perfecțiune a fost scopul vieții și creației noastre. Noi însă am deviat, am greșit calea, ne-am înfundat în noroaie și în șanțuri și am căzut în prăpastie. Putem însă reveni, putem să ne întoarcem pe calea cea bună, cea sigură, singura și adevărata cale care duce la nemurire și fericire. Aceasta este Iisus. “Căci Eu sunt calea, adevarul și viața”… “Cel ce nu intră prin Mine, căci Eu sunt poarta, este un hoț”.

135.Trebuie să suferim ca El, insulte și nedreptăți, ocările și răutatea oamenilor conduse de satan, să nu ne speriem de suferința fizică, căci “cel ce-și păzește viața o va pierde”, ci să fim gata pentru Iisus să ne sacrificăm această viață a materiei pentru a câștiga pe cea a spiritului, după cum ne asigură El: “Cel ce-și va pierde viața pentru Mine, acela o va câștiga”.

Cum dorim noi să ne rugăm lui Dumnezeu în numele lui Iisus cel martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostru? Mortificarea ucide păcatul și duce deci cu ușurință rugăciunea noastră la Tatăl.

136. Toți sfinții au fost oameni ai sacrificiului. Suferința apropie pe om de Dumnezeu. “Cei ce aparțin lui Iisus și-au crucificat carnea lor cu poftele și viciile ei”, spune Sfântul Pavel. Acești eroi ai credinței suspendau legile naturii, mutau munții din loc și înviau morții. Ei au ajuns la perfecțiunea lui Iisus prin… post si rugăciune. Urându-se pe ei înșiși și corpul lor, acești eroi au ucis păcatul din ei prin mortificări și impuneri forțate și au atins prin rugăciunile lor inima lui Dumnezeu.

137. Noi cei de astăzi să ne mortificăm acceptând cu mărinimie încercările zilnice, să reprimăm caracterul nostru impulsiv, să înfrânăm pasiunile și poftele trupului nostru și ambițiile spiritului nostru. Să veghem asupra fiecărui simț în parte. Să făgăduim lui Dumnezeu că ne vom abține de la o satisfacție la care ținem foarte mult, pentru ca rugăciunea noastră să fie primită. Omul care se mortifică își purifică sufletul, își supune corpul spiritului său, “își umilește inima, revine la castitate și nevinovăție, cu alte cuvinte îndepărtează obstacolele ce se opun eficacității rugăciunii sale.

138.Tainele lui Dumnezeu sunt ascunse. Multe necazuri se întâmplă spre binele nostru, iar noi nu ne dăm seama. “Tot răul spre bine”. Cei ce duc o viață retrasă, departe de lume, de agitațiile și ambițiile ei, numai aceștia înțeleg rostul și mersul evenimentelor.

Oamenii, în general, în necazurile lor și în suferințe încep întâi spre a încerca fel de fel de metode de rezolvare, pur omenești și numai după ce au dat greș în orice, abia atunci încearcă și rugăciunea către Dumnezeu. Ce mare greșeală. Prin rugăciune și numai prin rugăciune trebuie să începem, că Dumnezeu este Cel ce dă curs evenimentelor și “nici un fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără știrea Lui”.

Numai prin rugăciune vom fi inspirați ce anume mijloace omenești să folosim pentru rezolvarea cererii noastre și care de fapt nu sunt decât accesorii și mijloace secundare.

139.Mila lui Dumnezeu este totul. Cine se roagă Lui cu încredere și din primul moment obține totul. Important este ca ceea ce cerem să nu devină o piedică în calea sfințeniei și perfecționării noastre și de aceea, de multe ori Dumnezeu nu ne acordă ceea ce cerem, fără ca noi să înțelegem aceasta. Există ceva la mijloc, o ambiție, o mândrie, o dorință de a trăi în pace și liniște, ceea ce nu-i este dat unui creștin adevărat care trebuie să lupte necontenit cu el însuși și cu alții. Câte și câte taine ascunse stau la baza neîndeplinirii cererilor noastre făcute lui Dumnezeu. Dacă le-am căuta cu inima sinceră și lepădați de noi înșine, le-am găsi cu siguranță.

140. Prin rugăciune dezarmăm iadul, dar să ne rugăm cum trebuie, să ne păstrăm inocența, să fugim de divertismentele lumii și de tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Să-I vorbim Lui cu simplitate, ca un copil către Tatăl Său, încredințându-I temerile și amărăciunile vieții noastre. Chiar când părem părăsiți de El, să ne încredem totuși împotriva oricărei aparențe, în grija ce ne-o poartă.

141. Rugăciunile făcute pentru pocăința celor răi sunt covârșitor de greu de îndeplinit. Un suflet dușmănos față de Dumnezeu are prejudecăți de neînvins împotriva tainelor și misterelor credinței creștine și el se cramponează cu furie de ideile și pasiunile sale. Omul credincios este incapabil să răstoarne astfel de bariere din inima în care domnește diavolul și încă de zeci de ani. Niciodată prin mijloace omenești nu se vor putea înăbuși pasiunile unei inimi corupte ce nu caută decât satisfacerea poftelor sale. Numai Domnul singur poate face o minune cu el și aceasta numai în urma rugăciunii perseverente, umilă și plină de încredere. Și în urma sacrificiilor făcute în special pentru mântuirea sufletului celui păcătos. Jertfa este necesară, numai ea alungă revolta și dreapta furie a lui Dumnezeu față de cel împietrit și prigonitor.

142. În rezumat, tot omul, fie bogat sau sărac, prost sau deștept, cult sau nu, tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, dacă Îl iubește și caută pe Dumnezeu prin rugăciune cu toată inima, dornic în mod sincer de a afla adevărul cu credință, cu umilință, cu încredere și mai ales cu perseverență, va vedea miracole în viața lui și ochii i se vor deschide pentru a vedea și a înțelege sensul și rostul creației Lui și a întregii omeniri.

143.

Ultimul cuvânt în lumea aceasta va rămâne celor ce se roagă și porțile infernului nu-i vor birui.

A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚