Archita, ultima frontierã
În cãutarea locurilor de vacanțã, am putea avea o nouã destinație, chiar la noi în județ. Un loc absolut necunoscut, care oferã surprize neașteptate. Clãdirile, peisajele, istoria și oamenii locului, creazã o emoție realã. Archita, satul unde nu merge nimeni, niciodatã. Ultima frontierã.
Satul Archita, component al comunei Vânãtori, a fost atestat documentar în anul 1341, sub numele Arkeden, fiind poate cea mai veche așezare din județul Mureș. Așezat pe valea Archita, afluent al râului Târnava Mare, pe linia feratã Brașov – Sighișoara. Aceasta ar putea fi o prezentare concisã, dar sterilã, a unui loc încântãtor. Dar satul Archita, locul unde nu ajunge nimeni niciodatã, pentru cã este prea departe “de lumea dezlãnțuitã”, este parcã învãluit într-o umbrã misterioasã, unde casele înalte construite din piatrã, cu ziduri groase de 60 de centimetri, pãstreazã fiecare poveștile, șoaptele tainice, dorințele, strigãtele deznãdãjduite și împlinirile generațiilor care de sute de ani, au deschis și închis ochii în ele. Strãzile șerpuitoare, desfundate, mãrginite de porți înalte sãsești, din lemn sau din aceeași piatrã ca și casele, au o demnitate a lor, permițând doar cãruțelor și tractoarelor sã circule pe ele . Modernismul este lãsat undeva în urmã cu vreo 10 kilometri, acolo unde se terminã asfaltul. Aerul vechi, pre-medieval, al acestei așezãri, îl respiri la tot pasul. Frumusețea totalã a locului este delimitatã aproape rotund, de dealurile pline de brãdet și pãșuni. Singura concesie fãcutã lumii moderne este electricitatea, introdusã aici în 1957. “Am venit în Archita din Sibiu, spre toamnã, în 1957, și am avut la dispoziție trei luni pentru executarea lucrãrilor de electrificare a satului. Dar m-a vrãjit locul și o localnicã, de care nu m-am mai putut despãrți. La finalizarea lucrãrilor, m-am însurat cu ea rãmânând aici. Era frumos și curat atunci. Sașii, mãturau drumul din fața casei lor, în fiecare sâmbãtã. Acum sunt plecați și alții, nelalocul lor, vin în sat. În loc sã cumpere o vacã, vând șura. Și mai vreți sã fie frumos…”, ne spune, cu un aer trist, Viorel Olteanu, omul care a “fãcut luminã-n sat.”
Cine vine-n sat?
Aproape nimeni. Aflat la limita de județ, într-un pinten între Harghita și Brașov, Archita, este ocolit de toatã lumea. Atunci când sașii au plecat, lãsând în urmã gospodãrii frumoase, trainice, o grupare de țigani pocãiți
le-au ocupat aproape instantaneu. Dar pentru cã sunt oameni harnici și cinstiți, cu familii așezate, au fost acceptați de comunitate și acum, peste ani, doar în statisticile recensãmintelor mai apar la rubricã alte etnii. Sunt considerați de toți, deopotrivã, architeni, cu acte în regulã. “În sat sunt aproape 400 de case. Toate locuite, chiar dacã unele din ele doar ocazional. Mai este o singurã sãsoaicã, trei familii de maghiari, în rest suntem români și țigani. Fiecare etnie are uscãturile ei, așa cã nu ne permitem sã ne plângem. Toți avem pãmânturi, dar multe dintre ele rãmân nelucrate din cauzã cã majoritatea oamenilor sunt bãtrâni. Tinerii vin doar în vizitã și destul de rar, pentru cã din cauza drumului rãu trebuie sã vinã cu trenul”, ne spune Virgil Strențan, un localnic pensionar CFR. Fiind un sat atât de retras, atât de greu accesibil, majoritatea architenilor merg la oraș doar o datã pe lunã, pentru aprovizionare. “Dupã ce luãm pensia, mergem la Sighișoara, și depozitãm prin pivnițe ceea ce cumpãrãm. În rest, fiecare are prin grãdinã un morcov, un ardei și orãtãnii în curte, așa cã mâncarea ne e asiguratã”, ne spune Viorel Kelemen, un alt localnic.
Salvarea și prietenii
Distanța prea mare și drumul impracticabil le creazã probleme atunci când unul dintre ei se îmbolnãvește, pentru cã salvarea nu mai vine în sat de câțiva ani. Au fost și cazuri grave, ajunse la spital la limitã. “A apãrut prin ziare nu demult, un articol unde scria cã drumul e asfaltat pânã în Archita. De fapt e asfaltat pânã în Feleag, la poarta casei soacrei «cuiva», nu spunem cine, și pânã la Mureni. Pe noi ne-au uitat toți, inclusiv primarul, care de la alegeri nu a mai pãșit prin sat. Dar atunci când vine cineva, suntem invitați la bar, cã acolo se țin întâlnirile mai nou. De cãminul cultural au uitat toți cã existã. Și doctorul vine foarte rar, la câteva sãptãmâni o datã. Nici poliție nu este. Așa cã suntem uitați de toți”, ne mai spune Virgil Strențan, supãrat pe dezinteresul manifestat de autoritãți, fațã de satul lor. Pânã la urmã, necazurile sunt uitate tot mereu, atunci când stai de vorbã cu prietenii. Și cei mai buni prieteni ai architenilor sunt secuii din satele Mujna și Dîrju, care deși locuiesc în județul Harghita, sunt doar la câțiva pași de ei. Au de potcovit un cal sau de tãiat lemne la joagãr? Harghitenii le sar în ajutor. “Suntem prieteni de când ne știm. Aici între dealurile astea nu existã partide sau nații. Suntem doar noi. Mergem unii la alții la nunți, la chefuri, ne întâlnim și când avem vreun necaz. Å¢uica tot la ei o fierbem, cã fac harghitenii ãștia o țuicã de-ți cad unghiile dacã bei un pahar”, ține sã ne spunã același localnic, Strențan. Dar mai e și ajutorul dezinteresat, absolut prietenesc, al celor din Cristur, Harghita. Cu doar câteva zile în urmã, au venit sã dea o mânã de ajutor la reconstrucția bisericii ortodoxe din Archita. Și au adus cu ei, 28 de milioane de lei și un camion plin cu saci cu ciment. La doar câțiva pași de noi, localnicii și prietenii lor, lucrau de zor, pentru a pune la temelia bisericii, ultima “șarjã” de ciment a acelei zile. Se grãbeau, pentru cã în acel loc tainic și retras, locul unde nu vine nimeni niciodatã, seara se lasã brusc, învãluind în negurã groasã, satul din cãldarea dintre dealuri. Am plecat și noi, pãstrând imaginea unui loc absolut incredibil. Cu siguranțã, este cel mai frumos sat din câte am vãzut pânã acum. Iar cetatea din sat, care se încãpãțâneazã sã stea în picioare încã din anul 1356, este ca o promisiune, cã satul va fi tot acolo, atunci când ne vom întoarce sã pãșim pe ulițele largi și umede, la umbra protectoare a caselor.
Eugenia KISS
