Ä‚știa se reîntoarc iarăși…
Bătu-o-ar vina de spirală a istoriei, cu efectele ei cu tot! Că la noi până și asta-i altfel decât au descris-o părinții ei. Fiindcă nu se repetă din anul în Paștele istoriei, ci se formează (pupăză peste) colac, cu rapiditate de cometă prematură și, în consecință, bezmetică. Astfel că evenimente pe care le vedeam apuse acum 3 ani, hopa-țopa (!) renasc de mama focului în zilele noastre.
Scriam în 30 ianuarie 2006 cu aplomb aproape revoluționar-proletar cum că Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție (pe scurt, SIPA) a decedat, prin voia doamnei ministru de atunci, fiind îngropat cum se cuvine, cu prapori și veșnică pomenire. Cel puțin așa am fost lăsați să credem, în calitatea noastră de cetățeni (prea) ușor manipulabili. Sau poate că, rădăcina organului – (întrucât defunctul organ cu pricina servea organe de vază, inclusiv cele-de-luptă-brează-și-neînfricată-cu-toate-manifestările-retrograd-mârșave-ale-corupției) chiar a fost căsăpită. Ori poate că fosta ministră așa a crezut în forul dumneaei știind, la fel ca noi, că un organ odată mort, așa rămâne. Astfel că, timp de 3 ani am trăit bine, mersi, fără perechi de
urechi clăpăuge în plus.
Dar, iacătă, mai rău decât pasărea Phoenix, serviciul revine pe cai mari. Căci actualul ministru a dat interviuri în acest sens, asigurându-ne de necesitatea resuscitării defunctului cu ocazia parastasului de 3 ani. Concluzia s-a bazat pe sincopele justiției din ultima vreme, care au dus la mișunarea în libertate a unora sau altora care aveau de executat pedepse cu închisoarea. Context în care ni s-a spus că nefericitele situații s-au datorat în mare măsură faptului că „Ministerul Justiției nu a avut informații înainte de producerea cazului Gorbunov, lucru care ridică semne de întrebare asupra modalității în care ministerul primește informații din sistem”.
Așadar, pornim de la absența informațiilor (secrete de la organe secrete) frumos livrate, sub formă sistemică. Privită în profunzime, problema își relevă, însă, falsitatea. Căci în țărișoara noastră, membră a marii familii europene de la început de secol XXI, există (mersi de întrebare) organe peste organe și, pe deasupra, alte organe care au ca obiect de activitate culegerea informațiilor și transmiterea lor sistemică (când trebuie, cum trebuie și, mai ales, cui trebuie). În acest sens enumerăm SRI, SIE, SPP, STS, DGPI, DGA și, nu în ultimul rând, DPCMP (Direcția pentru Prevenirea Criminalității în Mediul Penitenciar). Stăm atunci și ne întrebăm, pe bună dreptate derutați, cum, păcatele, n-avea ministerul posibilitatea de a primi informații în mod sistematic? Că la câte astfel de organe sunt, ele (informațiile) ar fi trebuit să vină pe bandă rulantă, la fiece cafeluță de mic dejun. Iar faptul că pe timpul existenței a 7 organe cu specializare în domeniu nu s-a putut preveni scurgerea de condamnați din penitenciare nu poate duce, nicidecum, la concluzia că înființarea celui de-al 8-lea ar netezi toate rugozitățile și ar umple toate găurile.
Mai mult, se pare că înalții noștri uită cum că timp de 3 ani ne-am dus zilele fără SIPA și nimeni nu i-a plâns de milă, de lipsă, de dor. Ba ne-am făcut cruce că am scăpat de o cheltuială în plus, care apăsa tot pe umerii noștri (uneori indiferenți și inconștienți). Fiindcă ne putem imagina ce presupunea ținerea în picioare a unui astfel de organ (cu pedunculi în toate județele și penitenciarele), de vreme ce numai în curtea Curții noastre (nicidecum dintre cele mari) existau 5 astfel de angajați model, ofițeri și subofițeri de penitenciar care erau ochiul și urechile ministerului, inclusiv cu privire la viața magistraților. Dl ministru a spus că nu știe încă dacă nou-renăscutul serviciu va avea sub lupă și magistrații, și procurorii. Pe lângă faptul că, așa cum ziceam, la câte servicii secrete avem, la ce ne mai trebuie unul în plus (?), mai menționăm că scârțâie rău ideea de a lăsa soarta actelor și faptelor magistraților și procurorilor pe seama culegerii, interpretării și transmiterii lor de către angajați ai penitenciarelor. Nu facem apologia complexului de superioritate, dar nici nu ne propunem să optăm pentru un populism egalizator ieftin. Mi-aduc aminte cum ni se atrăgea atenția pe la bilanțuri și pe la ședințele de rigoare ținute la penitenciarul nostru că „psss! ăla-i de-al lui Ureche!” (expresie fără tente metaforice, căci așa se numea fostul conducător al SIPA). Iar magistrați și procurori aveau reflexul pavlovian de a sta în poziție de (aproape) drepți în fața unui subofițer cu înalte state de plată și joase școli sau, cel puțin, de-a se purta mieros cu el.
Și-apoi, cum ar fi putut schimba ministerul soarta hotărârilor judecătorești de punere în libertate a diferiților deținuți prin existența informațiilor de la a 8-a mână, de vreme ce ministerului îi este strict interzis să intervină în activitatea de judecată?
Oricum o numim, „reactivare” sau „reorganizare”, noua bomboană de pe coliva democrației (alături de alte alea, deja discutate) nu și-a dovedit în niciun fel necesitatea stringentă (în raport cu bugetul, cu magistrații și cu existența atâtor organe), iar faptul că o asemenea decizie vine de la un (fost) profesionist al avocaturii nu încetează a ne surprinde. Cel puțin…
Andreea CIUCÄ‚
