Demoni si sefi salvatori
De o vreme, dupa o evaziva perioada de damnatio memoriae, numele lui Ceausescu, ultimul (?!) dictator român, a reînceput sa fie pronuntat public. Conform unor sondaje, liderul comunist e tot mai mult invocat în mass-media, mai cu seama la început si la sfârsit de an, tronând ciudat în opinia publica, drept cel mai iubit si, deopotriva, cel mai detestat conducator român al ultimilor 100 de ani. Între imprecatii demonizante, nostalgii aburite si accente ironice, referirile publice la acest personaj controversat si contorsionat al trecutului care nu a trecut înca, îsi gasesc cu greu tonalitatile adecvate. Detasarea, distanta optima sunt înca dificil de atins.
Ar fi, poate, timpul ca, la cei 90 de ani de la nasterea sa, ori la cei 18 ani de la uciderea sa, recent împliniti, reflectoarele sa fie puse nu atât asupra profilului sau de conducator tiranic, cât, mai ales,
asupra noastra si a raporturilor noastre, ca popor si ca persoane, cu tirania.
Cum a fost posibil ca, timp de 25 de ani (ca sa nu mai vorbim de anii feroce ai instaurarii comunismului), sa ne prefacem ca adulam si sa exersam prefacatoria la culme fata de un conducator tiranic pe care fiecare (mai soft sau mai înversunat) pare sa-l fi urât de moarte?
Interogatia nu e deloc confortabila, o spinoasa problema de responsabilitate individuala, consecvent pasata si obliterata de cea mai mare parte din generatia celor care atunci erau maturi, iar azi detin frâiele puterii în diverse domenii. Lansarea ei este mai degraba apanajul critic al unei generatii aflate acum între 30 si 40 de ani, pe care schimbarea de regim i-a prins la adolescenta, în plina chestionare a lumii, si pentru care stringenta raspunsurilor, prea mult amânate, tine de o chestiune mai larga, de identitate.
Cel mai iubit si cel mai urât conducator din ultimii 100 de ani. Paradoxul nu ar trebui sa ne surprinda în totalitate. Antropologia politica ne arata ca orice dictator, orice figura a autoritatii tiranice ori tatuc salvator (orice Stalin, Hitler, Ceausescu si variatiuni pe aceasta tema) suscita deopotriva atractie si repulsie, dragoste si frica, adulare si revolta, într-un amestec patologic care mentine relatia de supunere într-o tensiune extraordinara. Caci, iluzia si forta puterii unui sef salvator consta tocmai în raportul (complice) dintre acesta si adulatorii sai tiranizati. În aceeasi cheie duala, moartea dictatorilor (cel mai adesea uciderea lor, paricidul tatilor mÃtici) este resimtita deopotriva ca pierdere si eliberare, ca euforie si devastare.
25 decembrie 1989 va ramâne pe retina multor generatii ca un moment cumplit. Amplificat monstruos prin ochiul magic al mondoviziunii, prim planul acela indecent cu chipurile livide ale sotilor Ceausescu, imaginea celor doi dictatori lânga zid, cazuti pe spate, în genunchi, ciuruiti de gloante, au fost privite de o lume întreaga ca pe o izbavire, atunci. Dar acum?!
Acum stim prea bine ca în decembrie 1989 campania mediatica de demonizare concertata a lui Ceausescu si uciderea sa au fost un simulacru de exorcism. Fals si ineficient, caci moartea celui mai detestat personaj nu ne-a adus eliberarea profunda de comunism ca eroare politica si existentiala.
De aceea, fantoma lui Ceausescu ne mai bântuie la rastimpuri, fâlfâindu-se în voie în preajma tentatiilor autocrate ale unor înalte capete ale politichiei bastinase, înfierbântate de veleitati salvatoare, dar si a reflexelor de supunere oarba ale “boborului”, ori în gesturi suspecte, de sustinere neconditionata, ale unei intelighentia fatal partinice.
Sid Nedeea
