Europa Modernă

Am prezentat în numărul anterior câteva din planurile de unitate europeană din secolele XVII-XVIII. Am putut observa că oamenii acelor timpuri se apropie foarte mult de raționalitatea zilelor noastre. Modul nostru de gândire a fost, însă, influențat categoric de Revoluția Franceză. Aceasta a impus principii noi, care au zdruncinat fundamentele lumii vechi: drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, etc.

Revoluția este momentul întâlnirii discursului rațiunii cu pasiunea voluntară care își caută în lume – spunea Jean Starobinski – punctul de inserție, receptacolul.

Ideologia revoluționară a contaminat medii intelectuale și sociale în toată Europa din Anglia până în Grecia și din țările Române până în Italia etc. La începuturile sale, revoluția părea să corespundă exigențelor republicane ale filosofilor Luminilor, ca după aceea Napoleon I să creeze un vast imperiu bazat în cea mai mare parte pe monarhii vasale, neexcluzând ideea de federație.

Revoluționarii francezi, proclamând suveranitatea și libertatea absolută a spiritului uman, n-au agreat ideea de unitate a Europei prin confederație sau federație, rămânând cantonați într-o logică a suveranității statului-națiune, văzând în Franța locul de unde va porni libertatea și fericirea genului uman, “ca și cum marile noțiuni de egalitate în fața legii și-ar găsi imediat expresia spațială prin riglă și compas” (Starobinski, în 1789, Emblemele rațiunii).

Rațiunea revoluționară va produce un cod civil și o administrație centralizată, iar încercarea Franței de a le extinde la nivelul întregii Europe va canaliza contra ei națiunile europene trezite la o “conștiință patriotică”.

În cele din urmă, ideea de unitate universală avea să facă loc unui „egoism național” și a unui naționalism agresiv, iar principiul care va triumfa va fi cel al suveranității statelor-națiune și nu al suveranității dreptului așa cum își dorea Kant. Pe de altă parte, Revoluția Franceză reprezintă creuzetul în care s-a forjat statul-națiune modern, ce va conduce, în 1918, la împlinirea parțială și exclusivă a dreptului la autodeterminare, ca și corolar al dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. Se năștea, în fapt, o nouă „Comunitate Europeană”, cea a statelor-națiune, caracterizate de principiul naționalismului, din ce în ce mai agresiv la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Revoluția și imperiul au ridicat naționalitățile contra monarhilor, dar în cele din urmă, cum spunea Lamartine, Napoleon „a ridicat naționalitățile, iar acestea l-au înghițit”. Epoca revoluției și a lui Napoleon a coincis cu afirmarea conștiinței naționale a popoarelor europene, mai ales cel german (Fichte scria celebra sa „Adresă către națiunea germană”).

Prin urmare, noua religie universală a triumfului genului uman, ce trebuia să primeze conform obiectivelor Revoluției, a adâncit diviziunea europeană, reușind să facă trecerea de la construcțiile statale medievale la sistemul statelor-națiune moderne „în același timp, sursa, fundamentul și locul unei noi religii, cu adevărat moderne”.

Conștiința Națiunii

Pe viitor, proiectele de federalizare și de confederalizare europeană se vor izbi de lupta popoarelor pentru a-și construi și apăra propria lor identitate națională. Această nouă realitate, care este statul-națiune, beneficiază nu numai de o putere politico-militară, dar și de una mistico-religioasă. Individul găsește în această realitate fundamentul identității sale, în același timp, în mediul său familial, etnic, regional și în filiația mitologico-reală a națiunii sale. Națiunea devine religia ce subminează supunerea datorată până atunci creștinătății și un număr relativ mare de state sau mini-state aservite unor imperii (austriac, țarist, otoman) vor dori să se organizeze sau să formeze state-națiuni.

Astfel, Serbia (1877), Grecia (1830), România (1877) se emancipează de sub dominația turcă, Belgia (1830) se desprinde de țările de Jos, apoi mai ales Italia și Germania se reunesc unul după altul prin acțiunea unei monarhii eliberatoare (1860 – 1870) ( a se vedea regatul Piemontului și regatul Prusiei).

Multiplicarea statelor-națiune europene și trezirea generalizată a naționalităților, care aspiră la eliberarea de sub dominația străină multiplică sursele de conflict și le extind în Estul Europei, mai ales în Balcani creând astfel „focare endemice de război”.

Napoleon cel Mare a gândit el însuși la o confederare europeană, mărturie stând pe de o parte Preambulul de la „Act adițional al Constituțiilor Imperiului”, dar și declarațiile consemnate de Las Cases în memoriile de la Sfânta-Elena.

Rolul său, după părerea noastră, nu s-a limitat la ideea de a supune imperiului său popoarele și statele europene ci de a uniformiza într-un spirit iacobin întregul continent european într-o comunitate de civilizație (coduri, opinii, sentimente, idei) guvernată de ideile Revoluției Franceze, expresie a geniului raționalist.

Revoluția franceză a deschis și confruntarea între ideea statului-națiune centralizat, omogenizator și uniformizator și federalizare, ca expresie a identității fiecărui grup uman, regiune, etc. Această polemică, ce transpune în construcția europeană actuală polemica dintre supranaționalism și interguvernamentalism își are originea în disputa iacobini-girondini. Ideologia iacobină, dominată de ideea unității patriei, a centralizării era opusă gândirii girondine, care privilegia autonomia guvernelor locale, a identităților și specificului regional, ea influențând azi noua teorie a identităților regionale ca alternativă la federația europeană a statelor-națiune unitare.

Dincolo de aceste dispute prelungite în timp, perioada Revoluției Franceze a cunoscut și planuri de uniune europeană. Englezul Jeremy Bentham (1747-1832) propunea în 1789 în ale sale „Principiile dreptului internațional” un plan mondial, care prin caracteristicile sale esențiale era unul european. Planul era structurat de ideea de fixare și reducere a forței diferitelor națiuni, de libertatea și independența coloniilor, instituirea unei „Curți de Justiție Comune” a statelor europene sau să joace rolul de arbitru internațional. El avea în vedere și instituirea unei Diete sau a unui Congres al Puterilor care să regleze diferendele dintre state și o presă liberă etc.

Partizanii unității

Un alt gânditor, italian de origine, Enrico Michele Aurora, propunea un congres universal „ al oamenilor înțelepți și erudiți care trebuia să se reunească în Sicilia sau la Maiorca pentru a vota o constituție generală” pentru toată Europa și trei pacte de reglementare a relațiilor morale, sociale și militare între națiuni.

Influențat de discuțiile provocate în rândurile nobilimii prusiene de planurile Abatelui de Saint-Pierre, Kant și Rousseau, Friedrich von Gentz (1764-1832), ministru al regelui Prusiei și apoi brațul drept al lui Metternich și secretar al Congresului de la Viena (1815).

Criticând planurile de federare europeană ale predecesorilor săi, Gentz a insistat asupra echilibrului european, anunțând astfel constituirea Sfintei Alianțe.

Între spiritele europene interesate de soarta continentului la sfârșitul secolului al XVIII-lea putem aminti deasemenea pe Edmund Burke (1729-1797) care în „Reflections on the Revolution in France” (1790) susținea ideea unui echilibru european între idealul creștin și realitățile naționale, între comunitatea europenilor și pretențiile puterilor. Un alt partizan al unității europene a fost Jean Christoph Friedrich von Schiller (1759-1805), care se pronunță pentru supranaționalitate ca principiu modelator al comunității popoarelor europen. Lucrarea sa Istoria războiului de 30 de ani (1790), a susținut spiritul Reformei și rolul statelor protestante (Danemarca și Suedia) în crearea sistemului european. șirul autorilor germani poate continua cu Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), care insista asupra unei „Societăți a Națiunilor” și asupra unei „cetățenii mondiale,” bazată pe principiul statului-națiune a cărui susținător a fost. La rîndul său, Johann Gottfried von Herder (1744-1803) în opera sa „Idei pentru o filosofie a istoriei era un susținător al identităților etnolingvistice și culturale a popoarelor, precursor prin aceasta a naționalismului romantic, al „echilibrului european” etc.

Secolul al XVIII-lea, așa cum putem constata din enumerarea autorilor de mai sus, a constituit o perioadă fecundă în elaborarea de planuri de unitate europeană, expresie a ideilor novatoare a Luminilor.

Europa secolului al XIX-lea prelungește tradiția medievală în cea ce privește diviziunea politică și comunitatea de civilizație a continentului european. Trei trăsături caracterizează Europa politică a secolului al XIX-lea: diviziunea politică, organizată prin Tratatele din 1815, echilibrul realizat între statele europene, afirmarea și apogeul puterii Europei în toate domeniile.

Căderea Europei napoleoniene a fost urmată imediat de o Europă antinapoleoniană, structurată de principii antirevoluționare, monarhice, de drept divin etc. Sfânta Alianță orientată vădit contra lui Napoleon Bonaparte a inaugurat în Europa o perioadă destul de lungă de echilibru european. Slăbirea acestui sistem, afirmarea principiului naționalităților va permite Italiei și Germaniei să se constituie ca state-națiuni și să devină mari puteri.

“Unitatea europeană”, realizată sub forma „concertului puterilor” este opera lui Metternich care va redesena harta europeană pornind de la două principii: legitimitate și echilibru. Legitimitatea era exprimată prin afirmarea monarhiilor de drept divin și interzicerea mișcărilor revoluționare. În ceea ce privește echilibrul, prinții aveau dreptul să conserve teritoriile lor și să le apere contra întreprinderilor hegemone.

În cea ce privește harta Europei, aceasta va cunoaște modificări determinate de schimbul compensatoriu de teritorii, fără a se ține cont de aspirațiile naționalităților, a căror elite erau influențate de spiritul iacobin, de noua religie a libertății. Cu toată renașterea datorată noului spirit național marcat de ideile lui Herder și mai ales de Fichte statele germane au fost organizate într-o confederație, iar Italia a rămas fărâmițată în mai multe state, fără un element de unitate între ele.

Planurile de unitate europeană poartă încă din 1814 o amprentă antinapoleoniană, adică contra unei Europe, dominată și bazată pe o națiune dominantă. În această perioadă putem vorbi de „un concert al intelectualilor”, format din trei grupuri distincte: liberală (Benjamin Constant și Mme de Ställ), reacționară (Joseph de Maistre) și autorii marilor sisteme mistico-metafizice sau socio-economice (Saint-Simon, Novalis, Adam Müller, Fichte, Schlegel, Hegel, Schelling etc.).

Deși nu are un plan de uniune a Europei, Benjamin Constant rămâne un precursor al federaliștilor moderni, partizani ai unei Europe unite în diversitate, opusă naționalismului. El este, totodată, un susținător al recunoașterii identităților locale ce riscau să fie anihilate de statul-națiune.

Un alt gânditor, care va marca profund spiritul european al secolului al XIX-lea este contele Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825). Contele Saint-Simon publică un plan intitulat „Statele Unite ale Europei” anunțând , spunem noi, viitoarea formulă a lui Jean Monnet.

Propunând reorganizarea societății europene prin crearea unui corp politic al popoarelor continentului, fiecare păstrându-și independența națională, contele Saint-Simon a rupt tradiția unității europene a prinților, întâlnită și transmisă de la Pierre Du Bois la ducele de Sully și abatele de Saint-Pierre, plasând problema europeană „pe terenul intereselor comune și al angajamentelor solide”.

Prin ideile sale Saint-Simon este și un precursor al curentului instituționalist-constituționalist în gândirea europeană, un promotor alunei “Constituții europene”, ce se baza pe un Parlament bicameral „plasat deasupra guvernelor naționale și investit cu puterea de a judeca diferendele dintre acestea” și a cărui Cameră de Jos (un fel de Cameră a Comunelor Europene după modelul englez) urma să fie aleasă pe baza principiului reprezentativității „corporațiilor”. El dorea ca această Cameră să fie compusă din oamenii cei mai luminați, cu posibilități de a judeca în funcție de interesul general, fiind totodată caracterizați de un patriotism european.

În această Confederație europeană, structurată pe ideea apropierii franco-engleze, puterea executivă trebuia să fie reprezentată de un rege ereditar „șef științific și politic”, asistat de un guvern (consiliu).

Dincolo de o Europă instituționalistă, Saint-Simon a dorit o confederație încredințată mai puțin oamenilor politici cât savanților, economiștilor, juriștilor și tehnicienilor, prefigurând fundamentele valorilor comunității europene de mai târziu.

Spiritul saint-simonist este prezent în gândirea europeană de-a lungul secolului al XIX-lea, astfel că intelectuali ca Michel Chevalier, George Eitchtal (Despre unitatea europeană), Charles Lemonnier (autor al ziarului dar și a unei cărți cu titlul „Statele Unite ale Europei”), Auguste Comte etc., vor apăra ideea europeană fără a se putea clar pronunța între fuziune sau federația popoarelor bătrânului continent.

Comte și moneda unică

Între acești intelectuali, Auguste Comte rămâne cel mai reprezentativ. Acesta a pledat pentru crearea unei „Republici continentale” care trebuia să cuprindă cele cinci puteri ale Occidentului: Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, la care el adăuga cu titlu de asociați: națiunile scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia și Grecia. Prin ideile sale, părintele pozitivismului se numără printre precursorii integrării europene din anii ’50 ai secolului al XIX-lea. El dorea crearea unei monede unice, dând uneia dintre piesele metalice numele lui Carol cel Mare. Auguste Comte preconiza și extinderea “confederației” sale la încă 12 țări numite „coloniale”, printre care Statele Unite și alte națiuni sud-americane, anunțând comunitatea euroatlantică din zilele noastre.

Secolul al XIX-lea, prin excelență epoca romantismului este caracterizat în planul gândirii europene de un număr impresionant de sisteme filozofice din care multe poartă numele unor celebrii filosofi, membrii de drept ai „Republicii literelor” printre care: Joseph de Maîstre (1754 – 1821) care deplângea Europa papală în („Despre Papă”), Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832), susținător al culturii universale diverse, ca expresie a spiritului înalt ce trebuia să depășească limitele înguste ale naționalului, considerat de filosof un grad inferior al culturii, Novalis (Friedrich von Hardenberg, 1772-1802) pledează în eseul său „Creștinătatea sau Europa” pentru revenirea la Europa creștină, pentru reconcilierea între catolici și protestanți, între oamenii vechiului și noului regim etc., Friedrich von Schlegel (1772-1829) coordonator al primei reviste europene a secolului al XIX-lea „Europa” (Francfurt) și autor al lucrării „Filozofia istoriei universale” considerată monument al gândirii romantice și unde remarcăm o nostalgie profundă pentru Europa creștină, Georg Friedrich Hegel (1770-1831) pentru care Europa și mai ales Europa germană constituie „sfârșitul istoriei”, Wilhelm von Schelling (1775-1854) gânditor romantic foarte atașat, ca mai toți filosofii din generația romantică, de comunitatea de civilizație reprezentată de Europa în perioada evului mediu, de cooperarea între stat și biserică etc.

Secolul al XIX-lea este cunoscut și ca perioada „trezirii națiunilor”, astfel că ordinea europeană restaurată prin Congresul de la Viena și supravegheată de Sfânta Alianță a fost pusă în discuție de către mișcările populare de inspirație liberală și națională. Acestea sunt inspirate de principiul naționalităților, conform căruia fiecare națiune trebuia să aibă propriul său stat. Naționalitatea este un termen uzual folosit din anii ’30 ai secolului XIX având sensul unei aglomerări de oameni formând în fapt, sau aspirând a forma, în virtutea originilor, tradițiilor și intereselor comune, o națiune distinctă de altele. Fiecare naționalitate liberă sau aflată sub dominație străină este mânată de un puternic sentiment național, aspirând la o integrare națională în cadrul unui stat național. Sentimentul „național” sau se bazează pe trei elemente principale:

l Istoria trăită ca o realitate mistică, care este cea a trecutului celui mai îndepărtat al comunității naționale;

l Limba ca vehiculator al valorilor naționale;

l Religia ca mijloc a apărării identității naționale la popoarele aflate sub dominație străină.

Istoria Europei secolului al XIX-lea va fi una a construcției statelor naționale, ideea integrării popoarelor europene pierzând mult în fața naționalismului de inspirație iacobină care va triumfa, mai ales, după „primăvara popoarelor” (1848). Ideile de egalitate și fraternitate a indivizilor proliferate și răspândite de Revoluția Franceză vor fi acum extrapolate la nivelul naționalităților și al statelor naționale, construind în fapt o „Europă a națiunilor” și mai puțin a unei unități a valorilor și civilizației europene.

Confruntările de idei între partizanii federației și cei ai statului-națiune centralizat și nivelator se vor reflecta în conflictele militare ale continentului, mai ales în cel mondial din 1914-1918.

În fapt, credem noi, Europa statelor-națiune centralizate a pregătit, într-o oarecare măsură, era statelor totalitare așa cum monarhiile centralizate au favorizat monarhiile absolutiste. Ideea „Statelor Unite ale Europei”, dragă filosofilor și oamenilor de cultură în general, se va izbi de specificitățile și identitățile naționale, construite pe ruinele identităților locale, anihilate de noua religie a statelor naționale.

Mazzini și “Tânăra Europă”

Unul dintre spiritele cele mai reprezentative al acestei perioade și care cumulează în personalitatea sa confruntările și contradicțiile ideatice ale secolului trecut este fără îndoială Giuseppe Mazzini „profet al unității italiene, dar de asemenea un european convins”. Încă din 1831, Mazzini scria în Manifestul mișcării „Tânăra Italie” că realizarea unităților naționale prevestea Federația europeană, care trebuia să unească într-o singură asociație toate familiile vechii lumi. “Federația popoarelor libere” va șterge diviziunile statelor, dorite și fărâmițate de către despoți „și astfel vor dispărea rivalitățile de rase și se vor consolida naționalitățile, acelea care sunt posibile conform dreptului și nevoilor locale”. Mazzini a fondat, în 1834, mișcarea „Tânăra Europă”, care avea ca scop crearea, în uniune cu mișcările revoluționare a diverselor națiuni „o Europă liberă și unită”. Mai târziu el va propune crearea unui “Congres European”, fondând în acest scop un „Comitet Revoluționar European”, format din personalități marcante ale mișcării de la 1848. Credincios idealurilor revoluționare și democratice, Giuseppe Mazzini a dorit o republică democratică bazată pe federarea popoarelor europene, condiția necesară, ca și pentru „europenii” din celelalte epoci, fiind acea a unei păci durabile și a unității morale a Europei.

“Tânăra Europă” a lui Mazzini avea să eșueze, dar ideile sale vor fi transmise și vor influența generația intelectualilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Victor Hugo (1802-1885), de exemplu, se pronunța pentru „Statele Unite ale Europei” sau „Republica federală europeană”. Alt gânditor european, a cărui operă contează pentru ideea de Europă unită și pe care îl cităm în acest capitol este Pierre – Joseph Proudhon (1809-1865). Contrar opiniilor din vremea sa, Proudhon respinge atât centralizarea moștenită de la iacobini și principiul naționalităților cât și crearea de state puternice.

În lucrarea sa „Despre principiul federativ” (1863), autorul propunea constituirea unei Europe federale. Europa lui Proudhon se baza pe „comună” „celulă de viață în care oamenii se cunosc direct” și pe provincie „adevărata națiune”, ea fiind de fapt o „confederație de confederații”, reunind confederațiile: batavă, greacă, scandinavă, italiană, etc. la care se vor adăuga marile state europene descentralizate.

Convins profund de justețea ideilor sale, Proudhon lasă generațiilor viitoare un mesaj la care ar trebui să medităm azi, și anume că „secolul al XX-lea va deschide era federațiilor, sau umanitatea va reîncepe un purgatoriu de 1000 de ani”. În același spirit pragmatic putem încadra și opera lui Fröbel. Acesta imagina o confederație europeană după modelul Elveției și Statelor Unite ale Americii. În scrierea sa “Viena, Germania și Europa”, autorul critica principiul național, insistând pe ideea interferenșei raselor și pe importanța Austriei în cadrul confederației europene.

La câțiva ani după apariția „Principiului Federativ” a lui Proudhon, apăreau în germană două opere importante, care tratează chestiunea federalizării Europei. Una aparține elvețianului Johann Caspar Bluntschli (1808-1881) intitulată „Organizația unei Uniuni a Statelor Europene” (1878), iar cealaltă germanului Constantin Frantz „Federalismul” (1879). Cei doi autori depășesc discursurile teoretice, trecând în sfera practicii politice și a examinării condițiilor de aplicare a principiului federativ. Bluntschli, profesor de drept internațional la Heidelberg, propune o confederație bazată pe principiile Confederației Elvețiene, conștient fiind de refuzul statelor suverane față de o integrare supranațională. Planul său cuprindea o Uniune a Statelor Suverane (Staatenbund) dirijată de un Consiliu Federal, reprezentând statele și un Senat reprezentând popoarele.

În cea ce îl privește pe Konstantin Frantz, acesta se opunea unitarismului bismarkian și principiilor Revoluției Franceze, preconizând o organizație socială de tip corporatist. Încrezător în geniul națiunii germane, autorul propunea un sistem federativ format din trei grupuri federative:

l Germania Occidentală și țările germanice;

l Germania Orientală și țările baltice;

l Austria și regiunile danubiene,

cu alte cuvinte un fel de „Miteleuropa”. Opiniile sale deși contrare naționalismului statelor-națiune centralizate apar aici sub forma unei misiuni europene a Germaniei, preconizând într-o oarecare măsură Europa lui Hitler de mai târziu.

Statele unite ale Europei

Europa modernă a cunoscut, pe de altă parte, împlinirea visului bismarkian de fondare a unui imperiu german sub egida Prusiei, o dezvoltare economică fără precedent datorată celei de a doua revoluții industriale de care beneficiază în primul rând Anglia, dar și Germania și Franța, sursa competiției coloniale între marile națiuni, iar pe de altă parte, constituirea unor state naționale în Răsăritul european printre care: România, Serbia, Bulgaria ș.a.

Dezbaterile de idei vizând constituirea unei Europe unite continuă în mediile intelectuale europene, detașându-se numele lui Ernest Renan (1823-1892), care opune ideii romantice și herderiene a unei națiuni fondate pe comunitatea de rasă, de limbă, naștere și trecut, ideea unei națiuni federale pe baza consimțământului cetățenilor de a trăi împreună în vederea construirii unui viitor comun. Același autor scria că Europa este o confederație de state reunite prin ideea comună a civilizației, iar națiunea și cetățenia sunt concepte specific europene. El propunea, astfel, constituirea unei autorități europene centrale, un Congres al Statelor Unite ale Europei, având rolul de a judeca națiunile, corijând principiul naționalităților prin principiul federalizării.

“Statele Unite ale Europei” a fost un concept care va face realmente carieră în Europa secolului naționalităților, captând interesul intelectualilor din toate părțile continentului, de la italienii Carlo Cattano și Francesco Crispi la Friedrich Miltzsche, care în ciuda partizanatului său pentru rolul voinței puterii agrea ideea unei cooperări economice mai strânse între statele europene. În același timp, continentul era martorul unui eveniment ce va influența din ce în ce mai mult marile spirite europene, care sesizau decadența și pierderea prestigiului european în fața unor noi realități mondiale: Statele Unite și Rusia. Pesimismul apare în aceste vremuri nu numai în discursul nietzschenian dar și în cel al istoricului Jakob Burckhardt (1818-1897), autor al „Culturii Renașterii”, care dădea o formidabilă definiție Europei “focar, în același timp, vechi și nou al unei vieți cu mii de aspecte, locul de naștere al celor mai bogate creații, patrie a tuturor contrastelor care se resorb într-o singură unitate”. Același sentiment îl regăsim și la istoricul suedez, Harald Hjärne, care într-un articol intitulat sugestiv „Secolul naționalismului” critica principiul naționalităților, considerându-l izvor de injustiții și creator de false patriotisme.

Discursul european de sfârșit de secol îl are ca protagonist pe George Sorel (1857-1922), autor al „Reflexiilor asupra Violenței”, care reia tema decadenței europene remarcând rolul contrastelor și dimensiunilor în constituirea Europei naționalităților, prevestind primul război mondial. În acest context putem înțelege și demersul compatriotului nostru, A.C. Popovici, care la începutul secolului al XX-lea a scris celebra lucrare „Statele Unite ale Austriei Mari”, insistând pe ideea unei Europe Centrale ca factor de echilibru european.

Europa modernă, inspirată de ideile Revoluției Franceze a rămas o „noțiune în transformare”, în care s-au regăsit mai multe curente de idei, fie că au fost conservatoare, naționaliste sau liberale. Așa cum se poate observa din prezentarea noastră, spiritele luminate ale continentului continuă să se interogheze asupra ideii de unitate europeană, preluând moștenirea secolelor anterioare. Dezbaterile federaliste sunt mai pline de substanță, mai bine articulate, în ciuda faptului că principiul naționalităților influențează elitele din toate părțile Europei.

conf.univ. dr.

U. Babeș-Bolyai Cluj

Adrian Liviu Ivan