Dar … eu cu cine votez?
Ei cu ei, noi cu voi! Mai bine pentru mai mulți! Promovăm o Românie mândră și prosperă! Mergem împreună mai departe!
Aștept. Probabil au trecut 10 minute de când tot aștept, dar nimeni nu se sinchisește de asta. Secretara stă cu spatele la mine și vorbește gingaș la telefon. Din când în când un nene care nu vrea nicicum să se prezinte, mă poftește răstit afară: „Aici nu se ajută oameni, aici e sediu de partid. Du-te în altă parte!”
Ideea mi-a venit văzând cât de mult se strofoacă partidele politice să convingă în fel și chip mureșenii de înaltele năzuințe pe care le au pentru țară și pentru locuitorii ei. Așa am hotărât să le dau câtorva din ele ocazia să-mi prezinte planurile de viitor pe care le au. Probabil în condiții normale aș fi fost primit ca oaspete de cinste, îndopat cu tot felul de doctrine, realizări și proiecte și invitat să-i mai vizitez și cu altă ocazie. Dar acum e altceva. Acum sunt doar un om ponosit care se interesează de soarta celor de-o teapă cu el.
„Te rog să înțelegi că suntem foarte ocupați,
n-avem timp de cerșetori”, mă împinge de la spate nenea-fără-nume.
„Și nu pot sta un minut de vorbă cu domnul György Frunda?” întreb milog.
„E la prefectură.” Și ușa mi se închide în nas. Așa a decurs vizita mea la UDMR.
La PD-L sunt luat în primire de la ușă de o funcționară grăsuță și guralivă: „Dumneata ce vrei dom’le?” Înăuntru e curat, cald și portocaliu. Eu stau însă la ușă, acolo unde mă țintuiește gureșa funcționară.
„Vreau să vorbesc cu un șef sau cu cineva de la partid.”
„I-auzi! Numa’ cu șefi vrei dumneata să vorbești. Da’ eu ce am, dom’le?” nu mă slăbește ea deloc.
„Păi vreau să știu ce vrea să facă partidul pentru cei necăjiți ca mine”, îngăim fără prea mare convingere.
„Ascultă dom’le”, mă întrerupe ea amenințător, „aici toată lumea are treabă, suntem în campanie electorală, du-te și dumneata la primărie. Nu mai veniți toți la noi. Ce suntem noi, societate caÂritabilă?”
Aceeași agitație electorală și la PNL. Într-un birouaș înghesuit, o secretară cu vestă galbenă tastează de zor la computer, iar un domn rotofei și micuț verifică niște liste.
„Dumneata ce poftești?” mă întreabă cu o politețe prefăcută domnul cel rotofei.
„Vreau să vorbesc cu cineva mai mare din partid.”
„Aha, păi eu n-am decât 1.60”, mă ia el peste picior. ”Încearcă și tu cu domnișoara că e mai înaltă,… hă hă hă…”
„Ascultă tinere”, zice el devenind brusc serios, „dacă ai venit după căpătuială află că suntem mai săraci ca tine. Du-te și tu la alții, care au. Du-te la PSD-iștii ăștia de lângă, că ăștia sunt conducătorii socialiști ai României.”
La „socialiștii de lângă” ajung printr-un gang întunecos și chinuit. Înăuntru e cald, iar la birouri lucrează vreo cinci, șase tineri.
„Tu ce vrei nenică?” mă întreabă unul amuzat dându-i un cot colegului.
„Vreau să vorbesc cu un șef”, răspund pentru a nu-știu-câta-oară astăzi.
„Păi dacă e așa, uite, el e șeful nostru”, mi-l prezintă el pe colegul căruia îi dăduse cu cotul. „Șeful” mă privește lung, peste clapeta unui laptop Vaio. „Cu ce probleme pe la noi?”
„Vreau să știu cu ce mă poate ajuta partidul dumneavoastră. De zece ani dorm pe străzi în frig și nimeni nu mă ajută”, încep eu să-i inventez pe nerăsuflate.
„Noi n-avem cum să te ajutăm”, îmi spune cu regret tânărul și brusc se înduioșează.
O secretară frumușică îmi aduce o pungă plină cu felii de pâine pe când junii PSD-iști din birou se buzunăresc râzând cu poftă.
„Na mă neică niște bani, că te văd cam palid la față”, îmi zice unul dintre ei, întinzându-mi câteva bacnote.
Mulțumesc politicos și ies înveselit.
În stradă, o bătrânică înghețată îmi intinde un pișcot și o sticlă de suc pe jumătate băută:
„Ia maică și zi bogdaproste…!”
Allain CUCU
