David în era atomică

“Arabii au petrolul, dar noi avem chibriturile.” Celebra declaraţie a lui Ariel Sharon reprezintă recunoaşterea unui secret păstrat cu dinţii timp de decenii de statul evreu. Acela că Israelul, graţie arsenalului său atomic, poate transforma întregul Orient Mijlociu într-o mare de foc în doar câteva minute.   

Programul nuclear israelian a luat naştere la sfârşitul anilor 1940, sub conducerea lui Ernst David Bergman, “părintele bombei israeliene”. Acesta a înfiinţat în 1952 Comisia de Energie Atomică. La construirea bombei atomice, statul evreu a primit un sprijin puternic din partea Franţei. Specialiştii trimişi de Paris au construit reactorul de uraniu şi uzina de reprocesare a plutoniului de la Dimona, localitate situată în deşertul Negev, în apropierea graniţei israeliano-egiptene. Concomitent, Israelul a participat activ la programul francez de înarmare nucleară, furnizând expertiză tehnică şi participând activ la testele atomice din Algeria. Dimona a intrat în funcţiune în 1964, activitatea uzinei fiind înconjurată de cel mai mare secret. La acea vreme, oficialii israelieni au declarat că Dimona este o fabrică de produse textile, fără să poată justifica însă în vreun fel măsurile extreme de securitate din jurul obiectivului. Astfel, în 1967, Israelul a doborât unul din propriile avioane Mirage, care s-a apropiat prea mult de Dimona. În 1973, un avion civil libian cu 104 persoane la bord, a deviat de pe traiectoria de zbor şi a avut aceeaşi soartă. Specialiştii în domeniul nuclear cred că Israelul a detonat cel puţin o bombă atomică în deşertul Negev, la mijlocul anilor 1960. În timpul ultimului război arabo-israelian, din 1973, Israelul avea deja câteva zeci de arme nucleare, gata să fie lansate asupra inamicilor săi.
Goana după uraniu
Deşi posedă tehnologie nucleară avansată şi oameni de ştiinţă de clasă mondială, Israel s-a confruntat de la început cu o problemă majoră – lipsa uraniului. Singura sursă de uraniu a statului evreu era depozitul de fosfaţi din Negev, total insuficient pentru amploarea programului atomic. În consecinţă, au fost trimise comandouri speciale în Franţa şi Anglia, cu misiunea de a subtiliza şi transporta uraniu în Israel. În 1968, în colaborare cu Germania Federală, statul evreu a reuşit să pună mâna pe 200 de tone de oxid de uraniu. În plus, o corporaţie americană, Nuclear Materials and Equipment Corporation (NUMEC), a deturnat sute de kilograme de uraniu îmbogăţit către Israel, la mijlocul anilor ’50 şi ’60. Spre sfârşitul anilor 1960, Israelul a rezolvat definitiv problema aprovizionării cu uraniu. Statul evreu a încheiat un acord secret cu Africa de Sud, prin care furniza tehnologie şi expertiză pentru construirea bombei atomice în schimbul unor cantităţi îndestulătoare de uraniu. Pe de altă parte, Israelul a beneficiat de sprijinul substanţial al Statelor Unite. Numeroşi oamenii de ştiinţă evrei au fost instruiţi în universităţile americane, fiind primiţi în laboratoarele de cercetare nucleară. În 1971, administraţia Nixon a aprobat vânzarea către Israel a unei mari cantităţi de krypton, substanţă folosită la dezvoltarea unor bombe nucleare sofisticate. Administraţiile care s-au succedat, republicane sau democrate, au continuat fără întrerupere transferul de tehnologie avansată către Israel.
Revelaţiile lui Vanunu
După războiul din 1973, Israelul şi-a intensificat programul de înarmare atomică, fără să renunţe la politica de “opacitate nucleară”. Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1980, serviciile de informaţii străine estimau că arsenalul nuclear israelian este compus din câteva zeci de bombe nucleare. Revelaţiile explozive ale lui Mordechai Vanunu, un tehnician care a lucrat la complexul  Dimona, au schimbat dramatic această percepţie. Suporter al cauzei palestiniene, Vanunu a divulgat întregii lumi amploarea programului nuclear israelian. Savantul evreu a reuşit să trimită peste graniţă câteva zeci de fotografii şi date ştiinţifice de valoare, care au fost publicate în 1986 în London Sunday Times. Lumea a aflat astfel că Israelul posedă 200 de bombe atomice şi că statul evreu are capacitatea de a produce suficient plutoniu pentru a construi 10-12 bombe nucleare în fiecare an. În prezent, se estimează că arsenalul nuclear al Israelului este compus din aproximativ 400-500 de arme atomice. Oricare ar fi numărul exact, există puţine dubii asupra faptului că bombele nucleare israeliene sunt printre cele mai sofisticate din lume.
Un arsenal mamut
Cele mai de temut arme din arsenalul nuclear israelian sunt bombele cu neutroni. Aceste bombe termonucleare miniaturizate, construite pentru a amplifica efectul mortal al radiaţiilor gamma, ucid oamenii în timp ce lasă clădirile intacte. Din arsenal mai fac parte rachete balistice şi bombardiere capabile să atingă Moscova, mine de teren (în anii 1980, Israel a plantat mine nucleare în Înălţimile Golan, de-a lungul frontierei cu Siria) şi obuze nucleare de artilerie, cu o rază de 70 de kilometri. La acestea se adaugă flota de submarine nucleare. În cazul unui conflict major, Israelul poate deplasa trei asemenea submarine, fiecare dintre ele având la bord patru rachete nucleare. Într-o demonstraţie de forţă făcută în iunie 2000, un submarin israelian a lansat o rachetă de croazieră care a lovit o ţintă aflată la 1500 de kilometri distanţă. Capacitatea bombelor variază de la câteva sute de kilotone, capabile să distrugă un oraş de mari dimensiuni, până la 1-2 kilotone, cum este cazul armelor nucleare tactice de mici dimensiuni. Oricum, arsenalul nuclear israelian depăşeste net puterea distructivă combinată a tuturor celorlalte state din Orientul Mijlociu.
Strategia nucleară
La nivelul opiniei publice, se crede că arsenalul nuclear israelian va fi folosit doar în ultimă instanţă, pentru a se evita anihilarea statului evreu. Într-adevăr, aşa a fost cazul la începutul anilor ’70, când premierul Golda Meir a pus la punct “Opţiunea Samson”. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Oficiali evrei au lăsat să se înţeleagă că “Opţiunea Samson” nu mai corespunde intereselor strategice şi militare ale Israelului. De altfel, în 1983, Israelul a fost foarte aproape de o lovitură atomică împotriva Pakistanului. La acea vreme, îngrijorat de ambiţiile nucleare ale Pakistanului, stat musulman, ministrul apărării Ariel Sharon a propus Indiei să lanseze un atac coordonat asupra facilităţilor atomice ale Islamabadului. În contextul deteriorării situaţiei din Orientul Mijlociu, sunt uşor de înţeles avertismentele experţilor israelieni. Unul dintre aceştia, Oded Brosh, a declarat că “Israelul se pregăteşte pentru război, chiar şi pentru unul nuclear dacă va fi nevoie, în cazul în care situaţia din Orientul Mijlociu va scăpa de sub control”. La rândul său, analistul Seymour Hersh a afirmat că “dacă va izbucni un război în Orientul Mijlociu sau o ţară arabă va lansa o rachetă asupra Israelului, aşa cum a făcut Irakul în 1991, escaladarea nucleară, altădată de neimaginat, va fi o certitudine.” Şi mai direct a fost ex-preşedintele Israelului, Ezer Weissman: “Următorul război în Orientul Mijlociu va fi unul neconvenţional”. Un element care complică şi mai mult situaţia strategică din zonă îl reprezintă armele nucleare israeliene aţintite asupra Rusiei. Potrivit expertului Mark Gaffney, “Dacă actuala tendinţă va continua, conflictul tot mai pronunţat din Orientul Mijlociu va duce la declanşarea unei conflagraţii mondiale”.