Exhibarea catastrofei
Ravagiile lãsate în urmã de uraganul Katrina aruncã imaginea SUA într-o perspectivã deplorabilã. Dar asta numai pentru cã fenomenul cunoaște cele mai ciudate, chiar oculte interpretãri. Nu sunt între cei ce vãd în turbulența fenomenelor meteorologice consecințele liniare ale actelor umane, cu toate cã ipoteza meritã luatã-n discuție, dar într-un cadru științific, epuratã de ingredientele ei animiste. Mi se pare infantilã, dacã nu efectiv nebuneascã, satisfacția cu care anumiți lideri ai organizațiilor teroriste felicitã uraganul devastator ca pe-un instrument eficace în brațele rãzbunãtoare ale lui Allah. Islamizând, printr-un delir de interpretare, pânã și forțele oarbe ale naturii, aceștia funcționeazã încã într-o mentalitate medievalã, fundamental teocentricã. Ceea ce nu ar fi în sine decât o carențã de inadecvare. În plus, ei produc deliberat o confuzie între providențã și ambițiile lor, insinuând o solidaritate nedemonstratã, imposibil de probat, între voia lui Allah și scopurile belicoase ale lumii extremiste islamice, fericitã de fiecare datã când vreo catastrofã atinge civilizația adversã, creștinismul. Aproape sigur, aceastã viziune nu e definitorie, nici relevantã statistic pentru credinciosul islamic obișnuit, disciplinat într-o direcție umanistã de principiile religioase de bazã pe care Quranul le dicteazã, și care sunt sacre, nu se negociazã, nu suportã dubiu.
Sunt de acord cã natura e perturbatã de poluare, cã pãmântul, apele, atmosfera sunt compromise, probabil într-o mãsurã a cãrei posibilã cuantificare ne-ar ridica pãrul mãciucã în cap, ceea ce ar împinge civilizația umanã în antreul unei apocalipse. Sunt de acord cã oamenii de științã, organizațiile ecologiste sau vocile societãții civile nu au putere decisivã în lupta cu oamenii politici și industriașii ce persevereazã în decizia criminalã de-a jupui mai departe planeta. De asemenea știu cã SUA, principalul furnizor de gaze poluante, s-a opus Protocolului de la Kyoto și continuã sã susținã cã progresul economiei lor este o chestiune mai importantã decât încãlzirea globalã. Acești factori nu sunt, totuși, suficienți pentru a produce, într-o devãlmãșie freneticã, tot soiul de scenarii catastrofiste. Apocalipsa a devenit un clișeu al mass-media, o dramã prefabricatã hollywoodian, ușor de reactivat de fiecare datã când undeva în lume apare o problemã mai serioasã.
Sã nu uitãm, catastrofele actuale sunt mai dese pentru cã pur și simplu pe Pãmânt trãiește cea mai mare concentrare demograficã cunoscutã vreodatã. La mase mari de populație, problemele inevitabil sunt multe – catastrofe naturale, rãzboaie, terorism, accidente, epidemii etc. Însã niciodatã nu s-a trãit ca-n paradis și, la drept vorbind, când ne-am nãscut nimeni nu ne-a promis așa ceva. Regretabil este cã, pe lângã pura sarcinã a informãrii, mass-media se azvârle delirant în scenarite apocaliptice și gãsește cele mai diverse chipuri de-a exhiba orgiile rãului. Descrierea atrocitãților post-Katrina – colonii de cadavre plutind în bãltoace pestilențiale, gãști de criminali, tâlhãrii, violuri, vânãtoare de infractori – ar putea constitui eventual sursã se inspirație pentru scenografi sau regizori. Dramatizarea suferinței umane în nici un caz nu ajutã la rezolvarea crizei. Ca-n orice catastrofã, ceva rãmâne definitiv compromis, viețile, bunurile și fericirea oamenilor. De unde nu se poate învãța nimic, decât cã, dincolo de micile decizii domestice, viața nu e în mâinile noastre. Și nici destinul civilizației nu e predictibil, cu atât mai puțin controlabil.
de Vali MURESAN
