Muzeografi turnați la CJ

Împotriva muzeografului Elena Mihu și a altor doi lucrători din cadrul Muzeului Județean Mureș, a fost făcut, la jumătatea lunii februarie, un denunț josnic – la fel de josnic ca și cel ce l-a conceput – devreme ce denunțătorul s-a ascuns în spatele anonimatului. Denunțul în cauză a fost înregistrat la Consiliul Județean pe data de 18 februarie. Ce se urmărește, cine stă în spatele acestui demers și cine este de fapt Elena Mihu?

Ca orice denunț care respectă regulile jocului (murdar), denunțul despre care vorbim abundă elemente de fantastic și acuzații nefondate. E vorba de așa-zise nerealizări ale muzeului, acte de indisciplină etc. Firesc ar fi fost ca un denunț semnat de două persoane – fictive după cum s-a dovedit din verificările noastre făcute la Serviciul de evidență informatizată a persoanei – să nu fie luat în seamă și să nu i se acorde mai multă importanță decât merită. Este, de fapt, un lucru prevăzut de lege. Dar pe baza acestui denunț persoanele au fost înștiințate că urmează să fie controlate; control care însă, în cele din urmă nu a mai avut loc. Probabil a contat și interesul pe care ZIARUL l-a manifestat pentru acest subiect. Dar să vedem cine este una dintre cele trei persoane vizate în denunț.

În loc de CV

Elena Mihu este o prezență nelipsită de la simpozioane, comunicări și conferințe cu caracter cultural și istoric. Dincolo de aerul de ușoară bonomie se ascunde o experiență de viață tulburătoare, din care nu lipsesc încercările, satisfacțiile, dar și regretele.

Născută în 1946, în comuna Cergăul Mare, județul Alba, Elena Mihu a absolvit școala generală, gimnaziul și liceul la Blaj. În 1968 și-a finalizat studiile universitare la București, iar din acel an și până în 1975 a fost bibliotecară la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș. Din 1975 și până în anul 2000 a lucrat la Oficiul pentru Patrimoniul Național-Cultural Mureș. A participat în echipă la sute, chiar mii de deplasări în județ, în scopul inventarierii, achiziționării, restaurării și conservării obiectelor de patrimoniu. Este expertă în carte veche, cu predilecție carte veche românească și în tot ceea ce este inscripție în chirilică.

Cea mai grea perioadă din viață a trăit-o în anii de gimnaziu și de liceu. Erau vremuri în care se vorbea șoptit și spuneai întotdeauna altceva decât ceea ce gândeai și simțeai. Era periculos să gândești, să te comporți sau să vorbești liber. Elena Mihu: “În timpul liceului eram la internat. Pe Goga îl citeam pe sub masă pentru că era interzis de autorități. La modă erau atunci versurile lui Sorin Toma – un poet proletcultist – și istoria lui Roller, un pseudo-istoric al acelor vremuri. Nu comentam nimic între noi și în general ne feream unii de alții. În timpul liceului profesorul de desen – Bărbat îl chema – a fost arestat sub acuzația de deținere de arme. Nu l-am mai văzut niciodată, cu siguranță l-au băgat la închisoare. Cu puțin înainte și tata a făcut câteva luni pentru simplul motiv că a fost simpatizant de-al lui Maniu. Mi-aduc aminte că pe vremea când tata lucra la Preventoriul TBC din Blaj ca muncitor, îl avea “coleg” de muncă pe reputatul istoric Ștefan Manciulea care, eliberat din închisoare, lucra la gospodăria de porci. A și murit în timp ce muncea acolo.

Munca înainte de toate

În 1974 a apărut Legea patrimoniului, o lege necesară întrucât până atunci nu existase un cadru legal, iar inventarierea, achiziția și restaurarea-conservarea obiectelor de patrimoniu se făcea sporadic. Elena Mihu a relatat: “Preocupări pentru conservarea patrimoniului existaseră chiar de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Spre exemplu, mitropolitul Andrei Șaguna trimitea pe la 1858 un ordin circular preoților din parohii, să salveze cărțile pentru că ele sunt istoria vie a poporului sau “averea națională”, cum spunea el. La începutul secolului al XX-lea, datorită lui Ion Bianu a apărut din nou preocuparea pentru salvarea valorilor de patrimoniu într-o formă instituționalizată. În acel context au fost tipărite mai multe volume de bibliografie a cărții vechi românești. În 1975 a fost înființat Oficiul pentru Patrimoniul Național-Cultural filiala Mureș. Valeriu Lazăr, cel care l-a condus până în 1983, și-a alcătuit o echipă excelentă în care fără falsă modestie mă includ și eu. Munca noastră, mai ales în primii 10 ani, a fost prin excelență muncă de teren. Trebuia să inventariem, să achiziționăm și ulterior să restaurăm și conservăm diverse obiecte care intrau sub incidența Legii patrimoniului. Împreună cu Valeriu Lazăr, Vasile Mureșan, Adrian Chira, dar și cu alții, am ajuns să cunosc toate satele și comunele județului. Uneori și prin ploaie, vânt, frig.”

Patimile de după 2000

Din 1979 și până în 2000, Oficiul pentru Patrimoniu Național Cultural a funcționat într-o clădire de pe strada Horia, nr. 2, unde actualmente se află sediul BCR. Interese oculte au dus la pierderea acestui spațiu. Elena Mihu a relatat: “În mod normal acest local nu putea fi vândut deoarece este monument istoric. Poate părea paradoxal, ba chiar o ironie a istoriei am putea spune, de vreme ce comuniștii ne-au dat spațiu, iar capitaliștii nou-născuți ne-au scos în drum. S-a încercat atunci sensibilizarea opiniei publice, dar degeaba. De aici încolo au început necazurile. Din 19 camere câte aveam la Oficiul pentru Patrimoniu, am fost înghesuiți în două camere la Secția de Etnografie a Muzeului Județean. Cei 16 oameni care lucraserăm acolo ne-am împrăștiat care încotro. Evident că nu se mai putea lucra ca înainte. Ceea ce am adunat cu toții în ani și ani de muncă, și în cea mai mare parte expus în expoziții cu caracter permanent, a fost înghesuit în lăzi. Unele sunt și azi tot în lăzi. Lovitura de grație am primit-o în 2002 când, prin Legea 182/2000 am fost comasați cu Inspectoratul pentru Cultură, născându-se astfel Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu. Pe la jumătatea anului 2001, eu, Vasile Mureșan și Adrian Chira am fost integrați în această direcție. Ne-am simțit inutili și marginalizați de noua conducere, așa că eu și Vasile Mureșan ne-am dat demisia în ianuarie 2002 și am trecut la secția de istorie a Muzeului Județean. Demisiile au fost aprobate în aceeași zi. La scurt timp a făcut același lucru și Adrian Chira. Abia în vara lui 2004 am reușit să mutăm biblioteca fostului Oficiu pentru Patrimoniu din pivnițele BCR-ului, în actualul sediu de pe Cuza Vodă, nr. 97. Mărturisesc că după aproape 40 de ani de muncă, când ar trebui să mă despart cu satisfacție și regret de munca mea de o viață, mă simt dezamăgită. Am trecut prin prea multe experiențe în acești ultimi cinci ani, dar acest denunț – total nefondat – care mă vizează pe mine și pe colegii mei, mă dezarmează pur și simplu. Cred că unii nu s-au eliberat de complexele trecutului…”

Ar fi normal ca cei din Consiliul Județean Mureș să ceară poliției să investigheze cazul pentru stabilirea identității celui (celor) care a făcut denunțul, urmând ca persoanele a căror reputație a fost atinsă să-și rezerve dreptul de a acționa așa cum cred ele de cuviință. Procedând în acest fel Consiliul Județean Mureș ar descuraja pe viitor asemenea acțiuni care amintesc de “turnătorii” din perioada comunistă.

S-ar putea astfel stabili și care sunt mobilurile denunțului. Prin târg se zvonește că încercând să o compromită pe Elena Mihu și pe ceilalți doi specialiști (Vasile Mureșan și Adrian Chira), “anonimii” îl vizează, de fapt, pe directorul plin al muzeului, Valer Pop, care a devenit incomod pentru unii și a cărui funcție este foarte, foarte dorită în ultimul timp. Vom reveni cu amănunte despre acest caz.

Nicolae BALINT

“Acest denunț mă dezarmează pur și simplu. Cred că cel ce l-a făcut nu s-a eliberat de complexele trecutului”, Elena Mihu