Jandarm sau securist?

Aceasta a fost alegerea pe care au trebuit să o facă în 1949 cadrele militare ale fostei Jandarmerii. E drept, că pentru foarte mulți dintre ei, această dilemă au rezolvat-o alții când i-au trecut masiv în rezervă (sau în “cadru disponibil”, termenul cel mai des folosit în acea epocă). Foarte puțini – doar cei cu dosare “beton” – au fost cooptați în noua structură creată, Trupele de securitate, menite să ia locul fostei Jandarmerii “burghezo-moșierești”. Dar nu pentru mult timp, ci doar până când noua structură și-a școlarizat propriile cadre.

Apoi, foștii jandarmii au împărtășit și ei soarta camarazilor lor. Negarea negației în formulă marxistă… Nemulțumire, teamă și un anume pesimism față de ceea ce le-ar putea rezerva viitorul. Acestea sunt cuvintele care pot caracteriza pe scurt starea de spirit a jandarmilor mureșeni între anii 1944-1948, foarte bine surprinsă de documentele existente în Arhivele Județene Mureș.

Primele documente referitoare la Jandarmerie în spațiul românesc se regăsesc în Regulamentele Organice din Principatul Valahiei (1831) și Principatul Moldovei (1832).

La 3 aprilie 1850, Domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, a promulgat actul de naștere al Jandarmeriei Române: “Legea pentru Reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. La 1 septembrie 1893 a fost promulgată Legea asupra “Gendarmeriei rurale”, lege care a dat Armei o personalitate distinctă în stat și, după modelul francez al timpului, o structură modernă în acord cu exigențele impuse de dezvoltarea societății românești. În războaie (cel de cucerire a independenței de stat a României, din 1877-1878, războiul balcanic din 1913, primul și al doilea război mondial), Jandarmeria Română a avut un comportament remarcabil, constituind o structură de elită pentru atribuții speciale (exemplu: serviciul pretoral). Jandarmii au fost prezenți pe câmpurile de luptă, inclusiv în linia întâi și în zonele interioare. Tot ei au fost cei care au contribuit în bună măsură la asigurarea mobilității armatei, au prevenit angajarea acesteia și, deci, consumul de forțe în probleme de ordine internă, au acționat calificat pentru neutralizarea și/sau nimicirea elementelor sau grupărilor extremist-diversioniste infiltrate în spatele frontului. În 1949, după un model sovietic, străin tradiției latine de organizare și funcționare a forțelor de ordine publică, Jandarmeria a fost reorganizată în Trupe de securitate. După ce a schimbat mai multe denumiri, în decembrie 1989, Jandarmeria Română a revenit la tradiția întreruptă brutal în 1949.

“…prevenitori față de camarazi”

Pe măsură ce înaintau și eliberau NV Transilvaniei în septembrie 1944 – teritoriu ocupat de armatele maghiare și germane – armata română încerca să reorganizeze respectivul teritoriu așa cum era el anterior anului 1940. Primii care urmau să se instaleze erau jandarmii. “Jandarmii ocupă și reorganizează teritoriul recucerit din Ardealul de Nord, din punct de vedere polițienesc… În mod normal, formațiunile jandarmerești (legiuni, secții și posturi) se instalează în teritoriu în vechile circumscripții teritoriale evacuate în 1940 și în raport de situația operativă din zonă”, erau dispozițiile cuprinse în Instrucțiunea secretă cu nr. 44.158 din 11 septembrie 1944, dată de Direcția Siguranței și Ordinii Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei. Urmau apoi precizări de detaliu – trimise până la nivelul posturilor de jandarmi – referitoare la problemele de siguranță existente în teritoriu: “…se atrage atenția în mod deosebit asupra acțiunii ce trebuie desfășurate contra iridentei maghiare, populației germane și mișcării legionare. Sunt elemente care niciodată nu se vor putea încadra în structura de ordine a statului român”. La final, se insista însă în mod deosebit pe legătura cu armata sovietică: “…toate formațiunile sunt obligate să țină legătura permanentă cu armata aliată sovietică, cu care vor colabora în toate împrejurările și căreia îi va da un concurs nelimitat…”. O preocupare deosebită a jandarmeriei a constituit-o, așa cum rezultă din documentele studiate, activitatea comunității maghiare din Transilvania. “Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu nr. 45461 din 17 octombrie 1944 – le comunica subordonaților săi lt.col. Constantin Cichindel, comandantul Legiunii de Jadarmi Mureș – ordonă a se lua măsuri pentru a se raporta cât mai urgent în legătură cu faptul că ungurii din România ar fi primit de la Budapesta, dispozițiuni de a se înscrie în Partidul Comunist Român. Procedați la verificarea celor semnalate, raportând rezultatul acesteia Legiunii…”. Același lt. col Cichindel ținea însă să mai precizeze printr-un alt ordin: “…de la data primirii prezentului ordin, vor fi scoase de sub urmărire având dreptul să se manifeste liber potrivit legilor în vigoare: socialismul, comunismul și acțiunea iridentei ucrainiene… insist să fiți cât mai prevenitori față de camarazii sovietici”.

Asta da tovărășie!

De la bun început, relațiile dintre trupele sovietice de ocupație intrate în România după august 1944 și autohtoni au fost destul de încordate. Violență, violuri, tâlhării…, acesta a fost, în general, comportamentul sovieticilor peste tot unde le-a călcat piciorul. Nici reacțiile nu au lipsit. Iată spre exemplu, un tip de reacție promptă față de sovietici, foarte bine surprinsă de documentele redactate de Jandarmerie. “În dimineața zilei de 27 ianuarie 1946, semnala printr-un ordin observator generalul Anton, Comandantul Jandarmeriei, un ofițer superior sovietic de la Comisia Aliată de Control, în timp ce venea cu mașina spre București a fost asasinat de tâlhari cu grenade. Eveniment excepțional de grav, dar pe care totuși în tot cursul zilei de 27 ianuarie a.c., Legiunea Dâmbovița nu-l raportează… Vina jandarmilor din Legiunea Dâmbovița nu poate fi calificată nici abatere, nici neglijență, ci de-a dreptul crimă față de țară și de instituție”. În continuare se propunea trecerea în rezervă a jandarmilor cu gradul de soldat și deferirea lor justiției. Cei puși să rezolve conflictele ivite între cetățeni, între cetățeni și noile autorități, dar și între cetățeni și soldații sovietici erau bineînțeles, jandarmii români. De cele mai multe ori timorați și depășiți de situație, aceștia se limitau la a face doar rapoarte informative șefilor lor ierarhici. La rândul lor și aceștia se rezumau la a constata o situație general valabilă la nivelul întregii țări. În teritoriul recent eliberat erau probleme și în ceea ce privește instalarea noilor autorități române care, mai ales în teritoriul locuit compact de maghiari, întâmpinau deseori o rezistență fie în mod fățiș, fie în mod tacit. “Am intervenit, le comunica generalul Anton subordonaților săi, în repetate rânduri pe lângă comandamentul sovietic și am căpătat cele mai formale asigurări că administrația românească este singura stăpână, așa cum este prevăzut în articolul 17 al Convenției de Armistițiu. Am cerut Ministerului de Interne și Ministerului de Război să dea dispoziții organelor în subordine ca să sigure paza și să se opună actelor contrarii ordinelor Comandamentului Sovietic, acte ce nu pot fi decât opera abuzivă a unor șefi locali…”.

Cum se întărește organul

În anii 1944-1948, Jandarmeria română era confruntată cu o acută lipsă de personal. Toate Inspectoratele județene de jandarmi erau preocupate să angajeze oameni pentru a asigura o minimă funcționalitate a instituției în teritoriu. De cele mai multe ori acest personal era slab pregătit, iar viața aspră din jandarmerie și salariile neplătite la timp îi făceau să renunțe sub diverse pretexte. La toate acestea se adăuga și o stare permanentă de nesiguranță întreținută printre altele și de arestările ce avuseseră loc la vârful jandarmeriei, precum și disponibilizarea jandarmilor originari din Basarabia. “Prin decizia ministerială nr.186 din 1945 a Ministerului de Război – se transmitea în toate unitățile și subunitățile de jandarmi – subofițerii jandarmi notați mai jos au fost trecuți în rezervă prin demisie pe datele arătate în dreptul fiecăruia conform art. 99 din RLCS deoarece sunt originari din Basarabia și conform Instrucțiunilor nr. 66.000 din 1944 urmează să fie trimiși în Basarabia”. Urmau apoi numele câtorva zeci de nefericiți răspândiți în toată țara și care avuseseră proasta inspirație să-și semneze demisiile pentru ca apoi să se întoarcă în Basarabia, acum parte a URSS. Dar oare s-ar fi putut opune în vreun fel? Care a fost destinul ulterior al acestora, nu este greu de bănuit. Angajările nu reușeau să rezolve criza de personal cu care se confrunta Inspectoratul de Jandarmi județean Mureș. Spre exemplu, în luna ianuarie 1946 au fost angajați în Legiunea de Jandarmi Mureș un total de 14 subofițeri din Divizia “Tudor Valdimirescu” și 5 din Divizia “Horia, Cloșca și Crișan”, divizii constituite în URSS din foști prizonieri români. Noilor angajați li s-au adăugat apoi 16 jandarmi din fostele Gărzi Populare Maghiare desființate în iunie 1945. În mai 1946 au mai fost angajați 23 din Divizia “Tudor Vladimirescu”, 19 din Divizia “Horia, Cloșca și Crișan” și 23 din Gărzile Populare Maghiare. Nivelul acestor noi angajați nu numai că era foarte slab, dar ei creau deseori probleme de disciplină, fapt care poate fi observat dintr-o situație statistică cu pedepsele subofițerilor. Numai în luna mai 1946, au fost pedepsiți de către Legiunea de Jandarmi Mureș un total de 36 de jandarmi. Motivele? Diverse: lipsă nemotivată de la serviciu, inducerea în eroare a șefilor, întârzieri din permisie, ținută dezordonată, părăsirea cazărmii fără aprobare, consum de alcool și chiar lipsă de interes în executarea serviciului. Îngrijorat de starea de lucruri din subunități, cu adresa nr. 151.797 din iunie 1945, chiar Inspectoratul General de Jandarmi le atrăgea atenția: “…Comandamentul le atrage atenția că sunt greșit orientați, deoarece motivul real al pasivității în care se mențin nu este lipsa de personal sau alte considerațiuni pe care unii mai ingenioși decât alții caută să le inventeze, ci dezinteresul, inactivitatea și indolența. Din această cauză în rândul jandarmilor s-a creat un curent de pesimism și așteptare. Pe toți acești pesimiști îi întreb: au uitat vreodată să semneze statul lunar de soldă?”

Urmăriți, prindeți și arestați!

Ordinele de urmărire, prindere și arestare se succedau într-un ritm amețitor și erau difuzate până la cele mai îndepărtate posturi. Miniștri, profesori universitari, lideri de partide politice, ziariști, foști militari cu funcții importante în stat făceau obiectul acestor ordine deoarece deveniseră indezirabili noului regim pe cale de a se instala. De aceea nu este surprinzător pentru acele vremuri să regăsim printre sutele de nume și pe cele a unor importante personalități în istoria acestei țări: Pamfil Șeicaru, Mihail Sturdza, Traian Herseni, Victor Vojen, general Platon Chirnoagă, Î.P.S. Visarion Puiu, Alexandru Hodoș, Prof. Manu Gheorghe, Grigore Manoilescu și mulți alții. Cei mai “vânați” erau însă legionarii sau simpatizanții lor. Mai ales în primi trei ani, sute de nume erau difuzate aproape la fiecare trei-patru luni de către Inspectoratul General al Jandarmeriei. În atenția Jandarmeriei erau și spionii, evadații sau cei eliberați recent din penitenciare. Chiar dacă starea de spirit în Jandarmerie nu era una corespunzătoare, date fiind în primul rând zvonurile din ce în ce mai alarmiste cu privire la viitorul destul de incert al acestei instituții, exista încă un suport funcțional care-i asigura bunul mers, e drept că la parametri de “avarie”. Problemele cu care se confrunta atunci acest corp polițienesc erau numeroase, iar încadrarea cu personal, așa cum s-a văzut, insuficientă. Cu toate acestea, cei rămași au încercat să facă față problemelor de serviciu, dar și problemelor personale din ce în ce mai presante. După 1949, mulți dintre acești “vânători” au devenit la rândul lor “vânat” putând fi și ei regăsiți pe alte liste. De această dată vânătorul se schimbase – nu se mai numea jandarm, ci securist.

1. “…nu-mi ajung banii pe care-i primesc din solda de sergent major deoarece sunt băiat sărac și-mi trebuiesc cămăși, ismene și multe alte lucruri pe care din această soldă nu le pot face… Nu știu scrii și vorbii bine limba română”

(Din demisia jandarmului sergent major Sas Ioan, angajat în Jandarmeria Mureș din fosta Gardă Populară Maghiară)

2. “Nu vreau să mai fac serviciul mai departe în jandarmerie, sub nici un motiv. Nu am primit soldă începând cu luna februarie a.c., deci sunt în prezent trei luni de când muncesc pe degeaba…”

(Din demisia sergentului major de jandarmi Pop Vasile de la Postul de jandarmi Lunca, din sectorul Teaca, provenit din Divizia “Tudor Vladimirescu”)

3. “Rog a-mi aproba demisia din corpul jandarmilor pe data de 1 iunie 1946 pentru următoarele motive:

– sunt lipsit de părinți

– am o mică gospodărie pe care nu are cine să o conducă….”

(Din demisia sergentului major de jandarmi Moldovanu Gheorghe de la Postul de jandarmi Deda)

– Legiunea de Jandarmi Trei Scaune

– 5 sectoare

– Legiunea de Jandarmi Odorhei

– 5 sectoare

– Legiunea de Jandarmi Ciuc

– 5 sectoare

– Legiunea de Jandarmi Târnava Mică

– 6 sectoare

– Legiunea de Jandarmi Mureș

– 10 sectoare

Nicolae BALINT