Intre roz si tuciuriu

Societatea noastra democratica, draguta, nu duce lipsa de momente condimentate a la Hollywood, cu consecinte dramatice, mai ceva decât în filmele de peste ocean. Din noianul de noutati (a se vedea categoria antica “circ si pâine”) face parte si cea care a declansat vii proteste (scrise, orale, mimate), din partea profesionistilor si amatorilor, zilele trecute.

Modificarea Codului penal, a celui de procedura penala si a altor legi (penale) a trecut ca o adiere de vânt prin prima dintre camerele Parlamentului, fiind votata fara nicio greutate.

Din noianul de prevederi, cea care a suscitat vii reactii negative se refera la adaugarea unei expresii si a unui alineat la art. 195 din Codul penal, intitulat “violarea secretului corespondentei”. Va sa zica, respectiva fapta abominabila exista în lege, nefiind introdusa acum, în premiera nationala, în pofida opiniilor unora care aproape ne-au facut sa credem ca ni se flutura catusele în vânt pentru o noutate penala absoluta, de prost gust. Doar ca, la textul privind pedepsirea violarii corespondentei (continând inclusiv divulgarea unei convorbiri sau comunicari interceptate fara drept…) s-a adaugat sintagma “sau înregistrate audio ori video”, astfel ca actualmente este vorba în cod despre divulgarea unei convorbiri sau comunicari interceptate, sau înregistrate audio ori video, fara drept… Daca suntem obiectivi sau cel putini dispusi sa citim corect legea, observam ca marea scofala nu-i de fapt, niciuna. Caci, chiar si anterior inserarii respectivei expresii era pasibila de pedeapsa persoana care divulga o astfel de comunicare interceptata. Or, caile de interceptare nu-s altele decât audio si video (ca doar nu se va fi gândit legiuitorul acum câtiva ani la ascultarea cu borcanul ori cu sticla de lapte, larga la gura!).

Pâna aici, toate-s vechi si toate noua. Numai ca, într-adevar, modificarea modificarii survenita zilele trecute are si o latura învaluita în ceata si fum. Fiindca la respectivul articol, dupa ce s-a pus sintagma cu audio si video, s-a creat si un alineat nou, având numarul 3. Iar acest ultim alineat sare rau calul cu pedeapsa, fata de cel care-l precede. Pentru ca, daca violarea secretului corespondentei în feluritele forme enumerate anterior se pedepseste cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, modalitatea de sictirire a legii prevazuta în alineatul trei aduce cu ea o pedeapsa medievala, în raport cu prima: de la 2 ani la 7 ani închisoare si interzicerea unor drepturi.

Dar, cu ce se ocupa, mai exact, acest proaspat alineat? Pai, el glasuieste ca daca faptele mai sus aratate (adica alea cu sustragerea, distrugerea, retinerea corespondentei, cu divulgarea continutului comunicarii ori interceptarii) au fost savârsite de catre o persoana în exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu depasirea limitelor acestora, pedeapsa pentru individul vinovat este de la 2 la 7 ani închisoare. Asa fiind, a curs mult tus aratându-ni-se ca o astfel de prevedere înseamna, în fapt, un pumn înfipt în gura presei.

Acuma, haideti s-o luam încetisor, desi spatiul nu ne prea permite o astfel de abordare. Când zicem “persoana” care, în exercitiul atributiilor sale de serviciu, divulga, de pilda, interceptari audio ori video, cu depasirea limitelor acestor atributii, zicem, în primul rând si fara putinta de tagada, procuror, ofiter de politie judiciara sau de servicii secrete, specialist al respectivului organ. Caci aceste persoane au acele informatii. Ca doar ele lucreaza cu dosarul, nu lelea Floare din Tiptelnic. Si mai au obligatia legala de a asigura protectia acestor date în numele prezumtiei de nevinovatie si al unei anchete impartiale, lipsite de presiuni. Faptul ca asemenea comunicari interceptate (tot de organ, ca doar nu de tata mare!) ajung la oamenii de presa înca de la începutul anchetei sau chiar mai înainte (!) este, indiscutabil, vina primordiala a celor care actioneaza precum lupul pus de paza la oi. Pentru ca, odata intrata în posesia unor date de interes public, presa le da pe sticla, pe hârtie, pe ce stie ea. A, da! Desigur ca si aceasta “dare” îsi are limitele ei deontologice (în cadrul carora nu se înscrie, nicicum, reaua-credinta).

Una peste alta, când zici “atributii de serviciu în limite legale” te gândesti la radacina raului pedepsit de lege. Or, datele alea nedifuzabile n-au cum sa zboare din dosar catre presa prin teleportare. Nu-i mai putin adevarat ca interpretarea fazei cu depasirea atributiilor de serviciu tine de muschii unei categorii de procurori. Care, atunci când se încordeaza încetoseaza tot. Asa ca, nu-i exclus sa creada ca respectivul ultim alineat se adreseaza oricui, numai lor nu. Situatie în care, oamenii de presa n-au decât sa înceapa a tremura…

Andreea CIUCA