Editorial

Între telefonul mobil şi talk-show-uri sau

 Foto Balint - EDITORIALDespre regăsirea demnităţii pierdute

Manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este în fapt o formă a războiului psihologic. Cand Sun Tzu a scris ”Arta războiului”, cu siguranță că nu s-a gândit la ce forme elaborate va cunoaște acesta în decursul evoluției umanității. De fapt, problema pe care ar trebui să ne-o punem cu toții, este dacă evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puțin cu fiecare zi? Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce țin de domeniul ficțiunii, manipularea prin cuvânt şi imagine are o putere de persuasiune extraordinară determinând publicul țintă – ce joacă rol de receptor – să gândească și să acționeze în sensul dorit de emițător. Este vorba de o manipulare în masă, acțiune desfășurată concomitent cu distrugerea unor valori morale, sociale, familiale și religioase.

Din punctul de vedere al emițătorului, succesul acțiunii nu ține numai de modul cum este pregatită manipularea, de durata și modalitățile de acțiune, ci ține mai ales de calitatea publicului receptor, de gradul lui de instruire, public căruia i se induc treptat sentimente, convingeri și idei, care-i nu-i aparţin şi pe care probabil nu le-ar fi avut niciodată dacă n-ar fi fost supus unei permanente şi insistente acţiuni de manipulare. Astfel, cuvântul ca formă de expresie a tot ce este mai nobil în forma de manifestare a inteligenţei umane, capătă din ce în ce mai mult valenţe distructive, de destructurare a convingerilor proprii. Cu cât publicul ţintă este mai puţin instruit şi educat, manipularea prin cuvânt este mai facilă, iar obiectivul urmărit este mai uşor de atins.

La fel şi în cazul imaginilor și textelor manipulatorii care se adresează subconştientului. Nu există manipulare fără manipulatori şi nici manipulare de dragul manipulării. Întotdeauna există scopuri, iar cei care le urmăresc stau de cele mai multe ori în umbră şi acţionează prin interpuşi, persoane inteligente, dar lipsite de caracter şi moralitate. Dacă în timpul loviturii de stat din decembrie 1989, manipularea prin cuvant – ca formă de manifestare a războiului psihologic – a fost evidentă chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi în regulile de purtare a războiului psihologic, acum această manipulare a devenit mult mai elaborată. De mai bine de 20 de ani încoace, poporul român este supus continuu, atât din afară, cât şi dinăuntru unui adevărat atac informaţional – vezi și cazul telegramelor WikiLeaks – fiind de cele mai multe ori incapabil să deceleze adevărul de ficţiune şi complăcandu-se drept urmare, într-o condamnabilă, dar explicabilă letargie, derută şi lipsă de atitudine civică. Personal, consider că de mai bine de 20 de ani trăim o manipulare la nivel naţional şi trebuie să recunosc cu amărăciune, una de mare succes. Prin idei și discursuri repetate obsedant, ni s-a indus treptat sentimentul neputinţei, al inferiorității noastre în raport cu alții, al incapacităţii de a ne organiza şi conduce singuri. Ideologiile, motorul oricărei evoluții sociale, au fost confiscate și compromise de o clasă politică incapabilă să se raporteze la un ideal uman și național. Aşa a fost posibil un jaf la scară naţională, de care – ce bizarerie – prea puțini până acum se fac vinovați. Prea puțin din ceea ce era performant şi viabil în timp a fost preluat după prăbuşirea regimului comunist.

Repetându-ni-se obsedant că „industria românească este un ”morman de fiare vechi” am ajuns să şi credem acest lucru şi să fim astfel complici tăcuţi și imorali la distrugerea ei. Azi nu mai avem industrie autohtonă şi nici perspective că vom mai avea în curând. În acest fel, treptat, a dispărut o clasă socială – proletariatul – cu idealurile ei cu tot. Dar ceea ce este mai tragic, a dispărut în acest fel şi bruma de solidaritate socială care mai exista în societatea românească. Agricultura, domeniu în care după ’90 au lipsit cu desăvârşire politicile coerente, trăieşte în prezent o dramă greu de imaginat, deşi ar fi putut fi domeniul care ne-ar fi asigurat independenţa alimentară, plus exporturi la produse cu mare căutare pe piaţa mondială. Sub imperativul necesităţii reformelor imediate, dar în fapt urmare a unor interese oculte atât din exterior, cât şi din interior, am privatizat la grămădă şi pe bani de nimic, întreprinderile şi băncile, am destructurat armata, sănătatea, educaţia şi cercetarea. Am răsturnat valori morale unanim şi universal recunoscute. Locurile cele mai importante în ierarhia firească a oricărui stat civilizat care se respectă şi care ar trebui să vegheze la viitorul naţiunii sale, l-au luat revoltător de mulţi indivizi semidocţi, inculţi, şmecheri, corupţi şi lipsiţi de scrupule, dar care au un singur merit: sunt docili celor care i-au pus în funcţii. Oligarhiei statului comunist, ce avea mult mai multă decenţă şi bun simţ, stat care avea şi mecanisme de autocontrol, i-a luat locul o altă oligarhie, arogantă, agramată şi servilă, dar foarte rapace şi lipsită de scrupule. Naţionalismul, cu tot ce avea el mai pur, mai frumos şi mai sincer – manifestare firească a afirmării identităţii unui popor – a fost compromis de discursul oamenilor politici care au abuzat de el și l-au clamat în exces, fără a-i pătrunde sensul şi fără a fi animaţi sincer de el.

În exterior, percepţia despre români şi România este de-a dreptul catastrofală. Şi asta în ciuda faptului că avem campanii de promovare a valorilor naţionale (branduri româneşti), pe bani mulţi, avem chiar şi instituţii care trebuie să facă acest lucru….. Cine se face vinovat de această stare de lucruri? Va ajunge să răspundă cineva pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat de peste două decenii? Trăim vremuri de mare cumpănă şi nu sunt semne că în următoarele două decenii s-ar putea naşte o mişcare de renaştere naţională şi regenerare morală, iar asta, în primul rând, pentru că la nivelul mentalului colectiv există serioase carenţe de percepţie şi comportament. Cu un popor care, paradoxal, a ajuns – determinat fiind de alţii – să trăiască în prezent, fără să se mai gândească la viitorul său şi cu atât mai puţin la trecut, care a ajuns să consume fără să producă, la care sentimentul responsabilităţii pentru viitorul copiilor lor se manifestă tot mai puţin şi care-şi petrece timpul liber între tefonul mobil şi talk-show-uri, este greu să schimbi ceva în mersul vremurilor pe care le trăim. În fapt – ce amară concluzie – poate că ne merităm soarta pe care alţii ne-au rezervat-o cu mult timp în urmă. Mankurtizarea românilor ca popor este mai aproape ca niciodata. Dar poate că, trebuie să cădem foarte jos pentru a putea să ne ridicăm din nou la o anume statură de demnitate morală şi naţională pe care cu siguranță că o merităm.

 

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close