Valoarea ca ficţiune

  Sunt anumite diferenţe ce nu pot şi nu se cade a fi şterse nici în numele unei mari idei. Specificul şi trăirea unei comunităţi, organizarea după chipul şi asemănarea ei – atunci când ea este eficientă şi de bun-simţ – trebuie respectate. Nimeni nu s-a gândit, bunăoară, când disputa la nivel ideatic era în floare, să pună vânjos umărul pentru a unifica punctele de vedere ale japonezilor şi americanilor. Primii susţineau sus şi tare că specializarea fiecărui muritor la locul de muncă este reţeta succesului. Că ea trebuie făcută nu numai pe domenii, ci şi pe subdomenii, astfel încât una să fie persoana ce confecţionează capul şurubului şi alta cea care-i produce filetul. Ceilalţi considerau că, pe lângă domeniul principal, cunoştinţele largi – cu caracter de interdisciplinaritate – sunt necesare. (Odată cu trecerea timpului şi evoluţia fulminantă a ştiinţei, această opinie s-a atenuat, în favoarea ideei de strictă specializare, impusă de cantitatea excesivă de informaţie.)
Cu siguranţă că nici unul dintre artizanii acestor concepţii nu şi-a putut închipui că în mileniul următor (adică cel pe care-l trăim) se vor găsi deştepţi într-o ţară est-europeană care să se considere buni la toate şi să pretindă că pot domina pe de-a-ntregul domeniul juridic, cu tonele sale de legi, ordonanţe, ordine şi interpretări ale acestora. Că un magistrat poate merge cu fudulia până într-acolo încât să shimbe şedinţele de judecată civile, penale, comerciale, de contencios administrativ ca şosetele şi să pretindă că este excelent în toate. Ba mai mult, să se impună ca exemplu de urmat, bulversând specializarea colegilor pe domenii, chiar dacă era nu numai informatizată, ci şi eficientă. Drama este că astfel de indivizi sunt mânaţi doar de necesitatea gâdâlirii propriului „eu”, fără să le pese de miile de oameni ce vin cu speranţă în faţa lor.
Şi mare le-ar fi fost mirarea specialiştilor japonezi ori americani să afle că în aceeaşi ţară est-europeană, în acelaşi mileniu următor, în acelaşi domeniu, ultimul dintre criterii ce contează pentru promovare este valoarea. Şi asta în mod constant. (Şi nu pentru că în ţările lor toate ar sta pe roze, ci pentru că inepţiile evidente sunt indiscutabil taxate. Nu numai de vârfuri, ci şi de mase. Pentru că exerciţiul democraţiei nu este doar un text de desene animate.) Ar fi nu numai interesant, ci şi incitat, de detectat modalitatea în care şefii îşi formează mâna în scopul defavorizării colegilor de valoare, cu ştiinţă de carte, şi al promovării celor plaţi, fără zvâcnire şi neapărat speriaţi (ori înlăcrimaţi în faţa personalităţii bolnave a şefului). De la asemenea caractere „tari” până la adevărata corupţie nu este decât un sfert de pas. Mă întreb cum se simt profesioniştii ce au fost daţi la o parte, cei ce de ani de zile îşi fac bine treaba în domeniu, când văd aceste incredibile nedreptăţi practicate dintr-o murdară mişcare de condei. Nu-i de mirare că ei, cei deosebiţi, îşi pierd suflul pasiunii şi tind să cadă în indiferenţă. Din păcate, lenta lor sufocare, ce face parte dintr-un plan bine stabilit, nu se realizează în raport cu şeful deviat, ci în detrimentul celor pe care îi judecă zi de zi.
În fine, faptul că nişte concluzii tranşante ale Uniunii Europene contrazic ferm obiceiurile din justiţie mai sus (sumar) expuse n-au nici o reverberaţie asupra celor ce le practică, de la mare la mai mare. În schimb, ei nu uită să se bată cu putere în piept pentru a-şi stoarce aparentul iz de europeni. Dar noi mai continuăm, oare, să credem în vorbe ??