Politic

Istoria neromanțată a lui Viorel Cataramă – Candidat la Alegerile Prezidențiale 2019

Viorel Cataramă s-a născut în 1955, într-o familie modestă și a copilărit într-o periferie din Bacău. A țintit sus, a învățat pe brânci și a reușit să spargă barierele impuse de comunism. ”Revoluția din decembrie 1989 m-a prins ca o persoană realizată din toate punctele de vedere. Aveam vilă în Dorobanți și mașină atipica pentru acele vremuri, Volvo”, povestește Viorel Cataramă, în interviul acordat pentru ”Cetățeanul”.

***
Copil fiind, a fost dat exemplu negativ în ziarul ”Steagul Roșu” pe vremea comunismului

“Copilăria mi-am petrecut-o în orașul natal, Bacău, intr-o periferie care se numea Mahalaua Serbanestilor. Acolo am făcut școala generală și liceul. Nu am fost la grădiniță, mama a fost casnică și m-a ținut acasă, am mers direct la școală. Am fost în principiu un copil bun, care a învățat bine și nu a creat probleme! Tot timpul cât am fost elev am fost printre primii cinci din clasă. Nu eram însă un copil foarte cuminte și, chiar dacă nu făceam lucruri ieșite din comun, n-am avut niciodată nota 10 la purtare. Îmi amintesc că pe la vârsta de 10 ani am apărut în presă, la exemple negative, în ziarul numit ”Steagul Roșu”. Ne jucam cu arcurile imitându-i pe Wilhem Tell și Robin Hood și am tras o săgeată asupra unui camion care trecea pe stradă. Mare lucru nu s-a întâmplat, șoferul s-a speriat și a oprit, dar pentru că mă văzuse cineva am fost dat exemplu negativ în presă. În ziua in care a apărut articolul în ziar, de rușine nu m-am dus la școală. Tata mă mai altoia câteodată (rugat de mama), dar atunci nu mi-am luat-o, cum se spune. Părinții doar m-au rugat să nu mai fac așa ceva și n-am mai făcut. Vacanțele mi le petreceam într-un sat din Vaslui, Poenești, la bunicii din partea tatalui meu. Aveam verișori multi și mă jucam cu ei dar cel mai tare îmi plăcea că noaptea dormeam de multe ori afară, într-o căruță cu fân.“

***
Premoniție: politica i-a făcut cu ochiul încă din copilărie, în plin regim Ceaușescu

„Știu că am întrebat-o pe mama la un moment dat, nu mai știu dacă eram în școala generală sau în liceu: ”Mamă, cât trebuie să înveți ca să ajungi ministru?”. Nu mai îmi amintesc ce mi-a răspuns, dar mă gândesc câteodată la această întrebare ciudată pusă de un copil în timpul comunismului, un copil care a ajuns ministru, chiar daca doar pentru 3 luni (al Comerțului și Turismului – n.r.) după 1989. E o realizare importanta pentru un copil provenit dintr-o familie cu venituri modeste, mama – casnică – a avut patru clase, iar tata – funcționar la Primărie – șapte. Părinții sunt cei care m-au educat în spiritul moralei creștine și mi-au insuflat convingerea că, pentru a mă realiza în viață, trebuie să învăț bine și să fac o facultate. Așa mi-am dat seama că învățătura era singura mea șansă, că doar asta îmi va permite să ajung la nivelul sau peste nivelul colegilor mei mai bine situați la aceea vreme. La liceu eram într-o clasă în care toți elevii erau pregătiți să urmeze facultăți tehnice. În clasa a XII-a, când eu eram calat pe electronică, am primit prin Poștă o broșură cu admiterea în învățământul superior și așa am aflat că există și Academia de Studii Economice, care includea și o facultate de Comerț Exterior. Mi-a sunat frumos, m-am interesat și am aflat că este o singură facultate cu acest profil la nivelul țării și că acolo se intră foarte greu, cu medii de peste 9,50. În plus, se mai spunea că acolo intrau doar ”piloșii”. Nu m-am speriat și am decis sa dau admitere acolo. Profesorii mei, în special cei de matematică și fizică, l-au chemat pe tata și i-au spus :”Domnule, ce face copilul ăsta, se distruge!”. Tata a venit la mine să mă roage să nu dau la Comerț Exterior dar eu am ținut-o pe a mea. Am dat examen, am intrat în primii cinci. Si am si terminat… tot in primii cinci! Odată intrat, am văzut ce înseamnă Capitala și mi-am spus că trebuie să rămân în București, dacă vreau să fac ceva în viață. Aveam două opțiuni pentru a rămâne în București după terminarea facultății: fie să termin în fruntea listei, fie să mă însor cu o fată din Capitală și astfel să obțin un buletin de București – care să conteze la repartiția finală. Am ales prima variantă și în primul an am luat 10 la toate materiile cu excepția matematicii, unde am luat 9. Nemulțumit, m-am dus la mărire de notă și îmi aduc aminte că profesorul Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus că îi stric vacanța și o să văd eu ce pățesc pentru asta. Eu am insistat cu mărirea notei și la reexaminare am luat 10. Am fost singurul student care a terminat cu 10 pe linie primul an, performanță pentru care am primit o tabără gratuită la Costinești.”

***
”Nu se va mai întâmpla ca vreo domnișoară sau doamnă să-mi ceară o băutură și eu să nu pot să i-o ofer!”

“M-am dus în tabără și am fost cazat într-o cameră cu alți șapte studenți. Toate bune și frumoase până când m-am întâlnit cu un coleg de facultate care conducea, pe post de ghid al ONT, un grup de turiști străini. Acest coleg terminase anul cu nota 7 dar era cazat la cel mai luxos hotel la vremea aceea, Hotel Forum. M-a invitat și pe mine sa ma distrez cu ei, și odată ajuns acolo am vrut să-i ofer unei turiste o bautura. Costa 28 de lei și 50 de bani, nu am să uit niciodată. Când a venit barmanul cu nota, eu aveam în buzunar numai 19 lei. Pentru mine a fost un șoc teribil, si atunci, pe loc, mi-am jurat că niciodată în viața mea nu se va mai întâmpla ca vreo domnișoară sau doamnă să-mi ceară o băutură și eu să nu pot să i-o ofer. Atunci, in seara aceea, m-a ajutat colegul meu, a plătit el consumația! Iar eu, inca din acel moment am inceput sa mă gândesc cum să fac rost de bani. Și am găsit soluția: am făcut trei școli de ghizi, o școală de vânzători în shop-uri (magazinele în care se vindea marfa doar pe valută în perioada comunistă) și am fost actor figurant, am facut figurație în filmul Vlad Țepeș printre altele. După terminarea școlilor de ghizi m-am dus la ONT Carpați și am lucrat ca ghid. Concomitent, pentru că terminasem cu media 10, în anul doi de facultate m-au făcut membru de partid (PCR – n.r.), motiv pentru care m-au pus să mă tund și să-mi rad mustața. Eu începusem între timp să lipsesc cam mult de la cursuri, dar știam și că trebuie să rămân student de 10. Chiar dacă era absolut îngrozitor să înveți în autocar sau la 2 – 3 dimineața la ”Capra Neagră” din Brașov sau la ”Paradis” din Olimp, eu am făcut-o și am continuat să iau note de 10. Munceam și învățam pe brânci, am făcut bani și astfel am putut să-mi iau la terminarea facultății, din banii munciți de mine, un apartament de două camere în București și o mașină Dacia la mâna a doua. Câștigam oficial de la ONT Carpați, pe stat de plată, un salariu mai mare decât salariul unui profesor universitar. Când eram în sesiune, lucram și învățam în autocar, în restaurante, în cluburi de noapte. Lăsam de exemplu grupul la Suceava, luam avionul, un Antonov 24, și veneam în București în ziua examenului, îl dădeam și îl luam cu 10 iar după aceea mă întorceam la turiști. Țin minte și acum că în anul IV, în aprilie, în holul Hotelului Orizont din Predeal, m-am întâlnit cu profesoara mea de Turism. Eu eram în fruntea unui grup de turiști și aveam prins în piept ecusonul de ghid ONT. Când m-a văzut, a înțepenit și a zis ceva de genul ”Tovarășe student, ce faceți aici? Noi toți profesorii suntem convinși că lipsiți ca să tociți”. I-am amintit că eram în anul IV, că mai aveam o singură sesiune de examene și urma să-mi dau lucrarea de diplomă chiar cu ea și am rugat-o frumos să nu le spună nimic celorlalți profesori, să-i lase pe toți să mă creadă în continuare un tocilar. Femeia a fost de bună credință și nu a spus nimic.”

***
A muncit pe brânci pentru comuniști dar a fost sancționat de PCR

„Am terminat facultatea în fruntea listei și am obținut repartiție guvernamentală în București, la Întreprinderea de Casete Radio și Televizoare. Habar n-aveam cu ce se mânâncă, acolo am aflat că aceste casete erau de fapt carcasele de lemn care îmbrăcau televizoarele și aparatele de radio acum 40 de ani. În plus se mai făcea și mobilă, niște birouri care se exportau în Franța. Mi-am spus că trebuie să devin director în maximum doi ani, dacă vreau să fac într-adevăr ceva. Stăteam în fabrică de la 6 dimineața până spre 10 seara, ca să mă afirm. Și m-am afirmat. Pe atunci se raportau cifre ridicate la export, dar în realitate lucrurile nu stăteau deloc așa cum se raporta, de multe ori exporturile nu erau pe măsura contractelor. Eu dacă stăteam 12 – 16 ore în fabrică reușeam să respect cantitățile prevăzute în comenzi și uite așa m-am făcut remarcat mai ales în ochii celor de la Tehnoforestexport. În schimb, am intrat în conflict cu secretarul de partid PCR din Întreprinderea de casete, care vroia să mă scoată pe mine să curăț zăpada de pe Șoseaua Pantelimon și eu îi spuneam ”Asta trebuie să facă Primăria, lasă-mă pe mine ca să mă ocup de exportul de mobilă”. Așa m-am căpătuit cu o mustrare pe linie de partid – fapt care a avut repede urmări. La doi ani de la terminarea facultății m-a chemat directorul de la Institutul de Cercetări în domeniul Comerțului ca să mă angajeze. Când a aflat că am avut o sancțiune pe linie de partid mi-a spus că îi pare rău, dar nu mă poate angaja. Ăia de la Tehnoforest nu s-au încurcat însă în sancțiune și mi-au spus să mă duc la ei, dacă tot fac export sută la sută. M-am dus, mi-au dat câteva firme și lucrând în același ritm, plus că plecam de nebun prin țară pe la Oradea și pe la Arad, am făcut export de sută la sută astfel încât patronul principalei firme pe care o derulam, BELCO (Belgia), un olandez numit Hans van Reeuwijk, mi-a spus ”Domnule, de ce să mai vin eu în România, să plătesc bilet de avion și Hotel Intercontinental, te angajez pe tine” și a anunțat partea română că vrea să mă angajeze pe post de director al firmei pentru toată zona Europei de Est, ca să mă ocup de exporturile/importurile de mobilă pentru BELCO. A durat doi ani până mi-au dat aprobare – nu avem pile, relații și nici legături cu vreo structură, dar după aceea m-am dus în toate țările Europei de Est, am făcut contracte pentru această firmă și i-am făcut profit. Am câștigat și eu pentru că am avut, legal, câte 100 $/zi diurnă plus alte avantaje, tot legale. Așa s-a făcut că în 1989 eu, Viorel Cataramă, pornit dintr-o periferie a Bacăului fără nicio pilă sau relație, aveam vilă în Dorobanți și mașină Volvo, benzină la discreție pe bonuri în valută. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins ca o persoană realizată din toate punctele de vedere și asta numai pe munca mea, fără să am conexiuni cu PCR – eram simplu membru și sanționat pe deasupra – sau cu Securitatea. În plus aveam cunoștiințe despre economia de piață și capitalism, prin urmare evident că, dupa 1989, eu nu m-am dus la FSN ci l-am contactat pe Radu Câmpeanu, căruia i-am spus că vreau să ajut PNL-ul. Nu să intru în politică, ci doar să ajut financiar PNL-ul. Am constatat însă foarte curând că PNL-ul condus de Radu Câmpeanu și cu acei oameni foarte respectabili, care au făcut pușcărie, nu avea nicio legătură cu liberalismul și capitalismul, motiv pentru care, împreună cu Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu, Radu Boroianu, Andrei Chiliman, Radu Cojocaru și Horia Rusu am făcut PNL-AT. Acest partid a intrat în 1991 la guvernare iar eu am fost numit ministru al Turismului și Comerțului. Minister în a cărui subordine era și Institutul al cărui director refuzase să mă angajeze, în 1984, pe motiv că aveam o sancțiune pe linie de PCR. L-am lăsat în plata Domnului deși, ca ministru, puteam să ma razbun.”

***
”Am profitat de legislația din anii 90 pentru a ajunge în fruntea afacerilor din România acelor ani”
„Ca ministru am rămas cu picioarele pe pământ și nu m-am lăsat îmbătat de funcție. În schimb, ca om de afaceri, am profitat de legislația care s-a dat după 1990 pentru a ajunge în fruntea afacerilor din România acelor ani. Era o legislație care spunea următorul lucru: dacă ești întreprindere de stat și faci export, ești obligată să schimbi valuta încasată la cursul oficial. Dacă însă ești firmă privată și faci export, nu ai nicio restricție. Și atunci fabricile de mobilă care lucraseră cu mine s-au găsit în următoarea situație: dacă făceau singure export încasau 100 de lei, dacă făceau export prin mine încasau 200 de lei. Și atunci oamenii au spus ”facem export prin tine”. Am preluat contracte de la multe fabrici de mobilă am făcut export și, cu valuta obținută, am făcut importuri. Știe toată lumea că, imediat după revoluție, în România nu se găsea nimic. Nici mâncare, nici haine, nici televizoare, nici încălțăminte, nimic. Un aparat video care costa 200 de dolari se vindea în România cu 50.000 de lei – adică vreo 10.000 de dolari. Profitul era imens iar eu mi-am constituit firma Elvila. Făceam exporturi de mobilă și cu valuta obținută făceam importuri realizând o rată a profitului fabuloasă: șase mii la sută. Cu acei bani am făcut investiții și în 1991 am cumpărat, cu 2,4 milioane de dolari, jumatate din actiunile Fabricii de mobilă de la Beiuș. A fost prima privatizare a unei întreprinderi românești.”

Un interviu oferit revistei “Cetateanul”!

 

 

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close