Licitația de îngeri

Pe fondul unor inundații ce seamãnã a repetiție în vederea apocalipsei, viața culturalã româneascã e devoratã de preocupãri capitale, cum a fi aceasta: ai cui sunt îngerii, ai lui Andrei Pleșu sau ai Bisericii dreptmãritoare?

Întrebare pe cât de radicalã, pe atât de prezumțioasã, dacã mã gândesc cã cei doi polemiști rubiconzi intelectual și riguroși în pântec – Andrei Pleșu și Sorin Dumitrescu – nu seamãnã prea mult cu locuitorii strãvezii ai sferelor cerești, deci n-au cum deține secrete de la fața locului. Ceea ce nu-i împiedicã totuși sã se avânte în speculații volubile, peste dogme și biserici, peste tradiții și gnoze, peste patristici și imagologii, luându-și fața reciproc în goana lor dupã adevãruri ultime. Eu, care sunt ignorant în problemele cerului, iar cu îngerii n-am decât eventual raporturile unilaterale pe care ei, invizibilii, le-ar impune, asist cu evlavie la derularea unei disputatio medievale, cu o mizã atât de înaltã în toposul dâmbovițean.

Sorin Dumitrescu și-a luat un rãgaz de mai bine de un an pentru a buchisi tratatul Despre îngeri al lui Pleșu, carte premiatã și retractatã imediat de ASPRO, cu regretatul Adrian Marino la pupitrul de comandã, foarte bine vândutã, și popularã înainte chiar de a apuca sã fie cititã, ca mai tot ce publicã joviala figurã de sorginte pãltinișeanã. Animat de-o sfântã mânie ortodoxã, pictorul, iconologul și editorul de la Anastasia a elaborat un rãspuns polemic la cartea “prietenului” Andrei, publicat în revista care gãzduiește la aceastã orã cele mai active și proaspete condeie filosofice, Idei în dialog, nr. 9, septembrie 2005. Articolul lui Sorin Dumitrescu, de fapt un studiu în toatã regula, se numește “Îngerii domnului Pleșu”, fie pentru a-l flata amical pe autorul tratatului de angelologie, fie pentru a-i provoca o sumbrã invidie lui Adrian Nãstase, ce nu are decât ouã în ferma de la Cornu, din care probabil cã nu vor ieși niciodatã îngeri, eventual papagali.

Citind și recitind articolul, e imposibil sã nu admiri frumusețea picturalã a stilului, acuratețea lecturii cãrții la care se referã și buna cuviințã a limbajului. Este, dupã criteriile mele, un exemplu de polemicã ce ar trebui luatã de model în cultura noastrã, unde divergențele de opinii seamãnã mai degrabã cu harța unor grupuscule rãzlețe de prãștieri juvenili. Intenția lui Sorin Dumitrescu este evident aceea de-a aduce o corecție angelologiei, oarecum improvizate și experimentale, pe care o practicã Pleșu. Baza contraargumentației o constituie tradiția Bisericii ortodoxe, textul biblic, scrierile sfinților pãrinții și, desigur, imagologia creștinã elaboratã de-a lungul secolelor.

În opinia lui S. Dumitrescu, Pleșu comite o eroare de principiu care afecteazã apoi întreaga arhitecturã a cãrții: introduce ilicit un concept metafizic, intervalul, între Dumnezeu și lume, pe care-l populeazã apoi cu îngeri. Aceștia capãtã deci statut secundar, sunt doar populațiile conjuncturale ce fac vizibilã structura și funcționarea intervalului. În arheologia preocupãrilor lui Pleșu, e drept, intervalul ocupã demnitatea unui concept privilegiat, pe care acum îl insinueazã în arhitectura creației, dând la ivealã o versiune originalã a acesteia. Statutul locuitorilor cerești este ca atare grav alterat, crede Dumitrescu: “Cã intervalul este o obsesie a autorului, pe cât de veche și mãrturisitã, pe atât de stabilã și asumatã, nu mai este o tainã pentru nimeni. Dar fascinația sa fațã de misterul și binefacerile filosofice ale intervalului n-a expandat parcã niciodatã atât de enorm, pânã la a face din ființa îngerilor o realitate vasalã unui concept. În cartea domnului Pleșu, intervalul ajunge sã fie un produs metafizic mai plauzibil și mai viu decât îngerul.”(p. 40) Pentru a nu divaga prea mult și spus pe șleau, cartea lui Pleșu este impropriu intitulatã, de vreme ce conținutul ei ar recomanda-o ca o “religie a intervalului”, destul de diferitã de ceea ce este tradiția ortodoxã, fapt care-l aruncã pe popularul autor în luntrea blestematã a ereticilor. Despre interval, acesta e titlul pe care ar fi mai nimerit sã-l fi dat cãrții sale Andrei Pleșu.

Sensibil la provocare, Pleșu nu stã nici el cu mâinile în sân, nu-și lasã pixul sã trândãveascã. În aceeași revistã dã un rãspuns, o scrisoare cãtre Sorin Dumitrescu, ce seamãnã în ton cu nostima justificare pe care ar aduce-o post festum mireasa, la întrebarea de ce în noaptea nunții n-a fost fecioarã. Afectatã, prietenoasã, deschisã cu formula “dragã Sorin”, de unde e evident cã oamenii au gustat de-a lungul vremilor împreunã și bucate de post și sarmale neortodoxe stropite cu vin de Cotnari, scrisoarea lui Pleșu surprinde cel puțin eroarea de raportare și atitudinea lui Dumitrescu. Eroarea, a nu fi vãzut cã, prin cartea lui Pleșu nu atenteazã la angelologia tradiționalã, ci cautã s-o scuture de naftalina ei medievalã, s-o împrospãteze și s-o facã tentantã pentru omul actual, dacã nu mai cult, oricum cu gusturi și limbaje diferite decât cel tradițional. În loc s-o subsumeze, de fapt el vrea sã revalorifice cu ingredientele culturale recente problema îngerului și s-o ofere spre înțelegere într-un registru nou. Atitudinea, incorectã, a editorului de la Anastasia, constã într-o supralicitare a legitimitãții proprii, care se vede purtãtorul de cuvânt al Bisericii creștine sau de-a dreptul “arendașul” împãrãției lui Dumnezeu.

Și de-o parte și de cealaltã, limbajul are o ținutã și-o expresivitate rar întâlnite în literele românești. Ar fi ridicol sã ajungem la o concluzie simplã asupra problemei îngerilor, care de fapt nici nu pot fi studiați la modul sistematic. Nu s-a ajuns dupã secole de gândire, nu existã o convergențã a vizionarilor, nu se pot elabora dogme decât dacã mai stãruim în porniri inchizitoriale. Însã faptul cã pe o problemã atât de delicatã existã o polemicã vie, de înaltã demnitate teoreticã în cultura noastrã, e o mare achiziție, chiar dacã nu în primul rând spiritualã, cât literarã. Chiar dacã am considera îngerii doar un pretext sau un concept, a se scrie pagini atât de izbutite în limba românã, cum sunt cele ale lui Pleșu și Dumitrescu, ajutã cultura noastrã sã facã un pas mai departe.

Vali Mureșan