Listele lui Dej

Distrugerea materială și socială a păturilor înstărite de gospodari din lumea satului românesc a fost o prioritate a guvernelor instalate imediat după 6 martie 1945. Cooperativizarea agriculturii, proces început în 1949 și declarat încheiat în 1962, presupunea și distrugerea acestei pături înstărite și era văzută de puterea comunistă ca un mijloc de realizare a egalității dintre oamenii muncii de la orașe și sate. Anatema de “chiabur” aplicată cuiva cântărea greu asupra destinului celui în cauză, dar și asupra familiei acestuia.

În acest sens exista un precedent. În URSS, Stalin distrusese acea pătură mai înstărită, așa numiții culaci, iar cu pământurile confiscate înființase colhozurile. O parte din culaci și familiile lor, dezrădăcinați din locurile de baștină, luaseră drumul Siberiei, însă cei mai mulți au ajuns în închisori. Mare parte din aceștia nu s-au mai întors niciodată în locurile de origine. Conducerea comunistă de la București era hotărâtă să aplice rețeta “marelui vecin” de la Răsărit. Nu puține au fost însă cazurile când eticheta era aplicată din răzbunare de cineva dintre cei care întocmeau listele cu chiaburi.

Cine ne erau chiaburii?

Nu existau criterii foarte clare de definire a acestei categorii, fapt care făcea ca dintr-un mare abuz – cum era acesta – să se nască altele. Practic, puteau fi categorisiți așa oricare dintre cei ce găseau

într-una din următoarele situații:

– posedau mari suprafețe de teren;

– practicau mici afaceri (proprietari de batoză, de cârciumă, de moară, de fierărie etc.);

– aveau o stare materială mai bună în raport cu ceilalți țărani;

– utilizau un salariat;

– manifestau nemulțumire față de regim;

Chiar și fiii celor considerați chiaburi erau, la rândul lor, considerați chiaburi și erau expuși, la fel ca părinții lor, acelorași măsuri punitive din partea regimului comunist. Pentru a ruina economic această categorie socială, regimul comunist a aplicat o serie de măsuri discriminatorii, precum mărirea progresivă a impozitului (cei considerați chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât celelalte categorii de țărani), confiscarea averii, interzicerea dreptului de vot (la alegerile din decembrie 1950, cei considerați chiaburi nu au avut voie să participe la alegeri).

Liste peste liste în raionul Târgu Mureș

Primele liste de chiaburi în județul Mureș au fost întocmite de comitetele provizorii de plasă în anul 1949. Au urmat apoi cereri de liste suplimentare în aprilie 1950, din partea Comitetului Provizoriu Județean Mureș, pentru ca în august 1950, același comitet să ceară alte liste suplimentare. La 8 septembrie 1950 a intrat în vigoare legea de reorganizare administrativă a țării. Județele și plasele erau desființate, iar în locul lor s-au înființat raioanele. Județul Mureș a fost reorganizat pe două raioane, Târgu Mureș și Reghin. În noile condiții administrative s-a pus problema întocmirii unor noi liste. Această nouă listă, din octombrie 1950, cuprindea 680 de capi de familie și, pentru prima dată, în ea se regăsesc și caracterizări din punct de vedere politic, pe lângă cele de ordin economic, ale celor menționați. Analizele listelor întocmite până la acel moment – analize realizate de Comitetul Regional de Partid din Regiunea Autonomă Maghiară – au determinat întocmirea de noi liste de chiaburi. La sfârșitul anului 1952 lista cuprindea în jur de 1.300 de capi de familie.

De la intimidare la lichidare fizică

În numele luptei de clasă, autoritățile comuniste mureșene au recurs la toată gama de măsuri care a fost necesară pentru distrugerea chiaburimii. Acest lucru i-a fost facilitat și de faptul că avea la dispoziția sa un puternic aparat represiv reprezentat de Securitate și Miliție. În anul 1952, în raionul Târgu Mureș au fost dați afară din învățământ o parte din învățătorii considerați chiaburi. Au existat și cazuri de membri ai PCR care au avut de suferit. În iunie 1952, Papai Adalbert a fost exclus din Comitetul Executiv al Sfatului Popular din Târgu Mureș pe motivul că tatăl său, Ferencz Adalbert, gospodar din comuna Band, avea în proprietate 2 mașini de treierat și utiliza salariați. După cum vedem, principiul luptei de clasă acționa necondiționat, iar “revoluția își devora fii”. Unii dintre cei considerați chiaburi au încercat să scape de povara cotelor și impozitelor prin mituirea președinților sfaturilor populare comunale. În comuna Band, președintele și secretarul Sfatului Popular comunal au permis chiaburilor, contra unei sume de bani, să transporte acasă grâul fără să plătească impozitul. Asemenea situații au fost destul de frecvente, dar și “vigilenți” erau destui, așa încât organele de securitate și procuratură au avut destul de mult de lucru până spre anii 1958-1960. Au existat însă situații în care s-a recurs și la lichidarea fizică a celor care s-au opus unor măsuri impuse de PCR. Spre exemplu, în 1949, la Curteni a fost lichidat “chiaburul” Nagy Laszlo, iar la Miercurea-Niraj Kacso Istvan. Spre sfârșitul anului 1960, chiaburimea, această pătură mai înstărită a satelor mureșene, fusese lichidată. Uneori – așa cum am arătat – chiar și la propriu. O stare de sărăcie generalizată se instalase peste tot. Dar acum erau cu toții egali între ei… egali în sărăcie.

Nicolae BALINT

nbalint@zi-de-zi.ro

O parte din informații provin dintr-un material al cercetătorului Laszlo Marton.