Potcovarii prințului Charles

Sunt printre puținii fierari care încă mai fac destui bani de pe urma meseriei lor. Se spune că, aflat în vizită prin zonă, prințul Charles al Marii Britanii le-ar fi oferit 10.000 de euro în schimbul foalelor vechi de sute de ani, plus un atelier nou nouț dotat cu aparatură de ultimă oră, dar că aceștia ar fi refuzat politicos, spre necazul monarhului. În ultimii ani, sute de turiști străini le trec pragul în căutarea atât a meșteșugurilor pierdute, cât și a …norocului.

În familia Gabor, fierăria e o tradiție veche de sute de ani. Câți exact, nimeni nu știe. Poate o sută, poate două, poate chiar mai multe, după cum se laudă ei . Cert este că fiecare a apucat îndeletnicirea mânuirii barosului de la moșul său. Și tot așa, de generații întregi. Ștefan și Matei sunt ultimii din acest lung șir de meșteri.

Făurarii regelui

Așa i-au numit mai în glumă, mai în serios, vecinii, după ce un an încheiat, au tot meșterit la casa de vară a prințului Charles, dintr-o comună brașoveană. De atunci așa le-a rămas numele, iar ei se fălesc cu el, nevoie mare. Consideră că, fără dibăcia pentru care sunt recunoscuți, porecla asta nu s-ar fi lipit de ei niciodată. Sunt printre puținii fierari care încă există în țară și printre și mai puținii care chiar reușesc să scoată din bătaia fierului pe nicovală, un profit frumușel.

Meserie pe cale de dispariție

Deși fără ea, evoluția omenirii n-ar fi fost aceeași, astăzi fierăria este o meserie aproape dispărută. Ici și colo, câte un bătrân nostalgic se încăpățânează să creadă că într-o zi va avea cui să lase moștenire meseria pe care cu atâta trudă a învățat-o și pe care o iubește. Nu este cazul fraților Ștefan și Matei Gabor. Când credeau că a cam venit vremea să-și pună sculele în cui și să se apuce de treburi mai serioase, peste ei a căzut un plocon nesperat. În satele săsești din jurul Sighișoarei, în ultimii ani turismul rural a luat un avânt extraordinar, chiar dacă în zonă investiții prea mari nu s-au mai făcut. Și parcă nu era de ajuns, fundația Eminescu patronată de prințul Charles lucrează din răsputeri la restaurarea caselor și bisericilor săsești, folosind doar materiale specifice vremurilor de acum câteva sute de ani: mortar preparat din nisip, var și apă; cărămizi și țigle confecționate din lut, după tehnologii străvechi și… cel mai important, cuie, balamale, încuietoare, zăvoare și alte minuni, meșterite neapărat de fierari tradiționali. Aceasta a fost șansa fraților Gabor. Așa se face că astăzi, oamenii noștri nu-și văd capul de treabă, cât e ziua de mare. Comenzile curg gârlă, iar profitul le umple buzunarele și îi face să-și frece mâinile de mulțumire.

„La urma urmei, fierăria nu e o meserie atât de neprofitabilă…”

Brățara de aur

Fierăria gaborilor o găsești cu greu, într-un sat uitat de lume, din comuna Saschiz. Ștefan și Matei, au învățat meșteșugul de la bunicul lor, Marczi bacsi, un fierar vestit în toate împrejurimile. Prima dată a pus mâna pe baros Matei, când nu împlinise încă 15 ani. Ștefan nu s-a lăsat deloc mai prejos și de atunci, tot în picioarele bătrânului meșter s-au încurcat. Pentru că aveau energie cât să întoarcă pământul cu fundul în sus, Marczi bacsi i-a pus la lucru pe amândoi.

„Primul obiect pe care l-am făcut a fost un cui. Nu era mare scofală, dar pentru mine era cel mai frumos lucru din lume. Imediat a vrut și Ștefan să facă unul și așa am învățat meserie”, își amintește Matei. Pentru că deocamdată cuiele erau singurele lucruri pe care știau ei să le facă și pentru că fundația Eminescu refăcea acoperișurile la câteva case, cei doi ucenici și-au scuipat bărbătește în palme și s-au apucat serios de treabă. „Am făcut în luna aceea cuie, în valoare de 60 de mij13

lioane de lei, în afară de cele pe care le făcuse bătrânul. A fost prima noastră lucrare, iar noaptea visam numai cuie.”

Și astăzi, după zece ani, cuiele de fierar le sunt încă la mare căutare. Fundația nu lucrează decât cu materiale tradiționale, iar la o casă e nevoie de nenumărate de astfel de cuie.

„Punând la socoteală că noi luăm pentru o bucată cam 1 leu, vă dați seama cât de profitabilă e afacerea?”, se grozăvește Ștefan.

Un alt produs a cărui cerere a explodat pur și simplu în ultima vreme sunt potcoavele. Și asta nu pentru că gospodarii satului ar fi înțeles cât de importantă e pentru un cal o potcovire corectă, ci pentru că turiștii străini au început să ia cu asalt atelierul, de unde niciunul nu iese ”nepotcovit”.

„Fiecare din cei care ne trec pragul, cumpără cel puțin câte o potcoavă. Spun că le aduce noroc. Lor le aduce noroc, iar nouă bani. Pentru o potcoavă lucrăm maxim 15 minute și luăm pe ea, cam 15 lei.”

Treabă frățească

Imediat ce vine primăvara, oamenii încep să-și aducă caii la potcovit, așa că nu e timp de pierdut. Cu noaptea în cap se aprind cărbunii, se suflecă mânecile și se începe treaba. Ștefan dă la foale, în timp ce Matei bate fierul pe nicovală. În mâinile lui, fierul pare moale și ascultător ca o plastilină. Scânteile sar prin toată încăperea sub loviturile bine țintite ale barosului și cât ai zice pește, potcoava este gata. Când obosește unul, fac cu schimbul și tot așa. Nu se ceartă niciodată. Nu au de ce. Și chiar dacă ar avea, nu ar face-o.

„Când s-a stins, moșul nostru ne-a pus să ne jurăm că nu o să ne certăm niciodată pe moștenirea pe care ne-a lasat-o.” Așa că cei doi s-au învățat să lucreze cot la cot, iar banii să-i împartă frățește. De Marczi bacsi nu pot încă să vorbească fără să-i podidească plânsul.

„S-a prăpădit astă toamnă, în timp ce lucra. A căzut dintr-o dată din picioare și în două zile era mort. O lună de zile după aceea, n-am putut să lucrăm nimic de supărare ”, își amintește amărât Ștefan.

Majoritatea oamenilor din sat vorbesc numai de bine despre bătrân, în timp ce „pe cei tineri” îi cam pizmuiesc.

„Era un om să-l pui la rană. De dimineața până seara muncea. A avut măcar atâta noroc, că a avut cui să lase moștenire meseria. Păcat însă că nu a avut șansa pe care o au tinerii ăștia. El o viață întreagă s-a chinuit să potcovească cai pe mai nimic, pe când ăștia vând potcoavele la turiști numai pe valută.”

Viitor măreț pentru unii

și sumbru pentru alții

În timp ce alți colegi de breaslă își îngrămădesc sculele prin pod la păstrare, Ștefan și Matei se gândesc chiar să se dezvolte.

„Ne-am hotărât să ne amenajăm un atelier rustic în centrul comunei, lângă cetate, acolo unde vin cei mai mulți turiști. Suntem siguri că dacă ne mutăm acolo, o să avem un vad mult mai bun, iar banii or să fie pe măsură. Poate o să ne luăm chiar și un ucenic sau doi…”

Făurarii regelui, așa cum le place să le spui, sunt doar o excepție. Din păcate în România, o sumedenie de meșteșuguri pitorești se sting odată cu ultimii lor supraviețuitori, doar pentru că nimeni nu înțelege potențialul pe care acestea îl au încă. Străinii sunt extaziați când, într-un colț izolat de Transilvanie, descoperă câte un atelier micuț, unde se meșteresc lucruri întocmai ca pe vremea străbunicilor lor și în entuziasmul lor, sunt în stare să plătească oricât pentru un mic suvenir și câteva poze.

Această poveste e dovada că în România, meserii pe care unii le cred uitate sunt încă destul de profitabile. Dar pentru asta, trebuie ca turiștii să fie îmbiați de către cineva să viziteze aceste locuri, de o frumusețe și o sălbăticie nemaiîntâlnite. La noi însă, nu se întâmplă nici pe departe așa. Tocmai de aceea, făurarii regelui sunt doar o excepție. O excepție din care nimeni nu pare să aibă nimic de învățat…

Allain CUCU