“Mergi sau crapă!”, Legiunea Străină Franceză

Dintre toate trupele de elită ale lumii, nici una nu se bucură de un respect şi de o aură de mister mai mare decât Legiunea Străină Franceză. Numele ei evocă un straniu amestec de bine şi rău, în care se îmbină pasiunea pentru aventură, duritatea, camaraderia şi dispreţul faţă de moarte. Legionarii sunt oamenii care şi-au lăsat în urmă patria, limba şi trecutul, pentru a se reuni în marea familie a ultimilor război

nici adevăraţi.

Pe data de 10 martie 1831, când şi-a pus semnătura pe ordonanţa regală care prevedea înfiinţarea Legiunii Străine, regele Ludovic-Filip nu bănuia deloc destinul legendar pe care-l va avea noul corp de elită al armatei franceze. Singura dorinţă a regelui era aceea de a-şi consolida tronul ocupat doar de câteva luni, după ce revoluţia din 25 iulie 1830 îl exilase pe regele Carol al X-lea în Anglia.

Ludovic nu ducea lipsă de duşmani. Împotriva lui unelteau membrii dinastiei de Bourbon, foştii bonapartişti şi republicanii, dornici să scape de monarhia burgheză abia instaurată. În consecinţă, regele a procedat la o “purificare” a administraţiei, adepţii vechiului regim fiind imediat înlăturaţi. Nici armata nu a scăpat acestui proces. Soluţia gă

sită a fost crearea Legiunii Străine. Decretul de înfiinţare, care stabilea că acest corp de armată ” nu va fi folosit pe teritoriul continental al regatului”, urmărea de fapt îndepărtarea din Franţa a ofiţerilor şi soldaţilor consideraţi incomozi sau periculoşi pentru noua monarhie. Pentru a nu pune în pericol tronul unui rege cu înclinaţii burgheze şi pacifiste, militarii au fost trimişi să-şi defuleze instinctele războinice tocmai în Algeria, ţară cucerită cu numai câteva zile înainte de revoluţia din iulie. Nucleul comandanţilor Legiunii a fost format din ofiţerii care au luptat în Marea Armată a lui Napoleon. Lor li s-au alăturat soldaţi spanioli, italieni, olandezi şi belgieni, unii obligaţi să-şi abandoneze patria din cauza tulburărilor politice, alţii tentaţi de aventuri şi destinaţii exotice sau dornici să pună o distanţă cât mai mare între ei şi braţul lung al legii.

De atunci încoace, nu a existat continent pe care să nu fi luptat Legiunea. După Algeria, au urmat bătăliile din Crimeea – 1855, Italia – 1859 şi Mexic -1863. Legiunea şi-a câştigat definitiv reputaţia de eroism pe 30 aprilie, 1863, când la Camerone Hacienda, lângă Puebla, 3 ofiţeri şi 62 de soldaţi au rezistat asaltului a 2000 de mexicani. Bătălia, al cărei nume împodobeşte fiecare stea

g al Legiunii, a rămas simbolul misiunii îndeplinite până la capăt. Din 1831 şi până acum, 902 ofiţeri, 3176 subofiţeri şi peste 30 de mii de legionari şi-au dat viaţa pentru Franţa.

Procedura de înrolare

O veche butadă spune că accesul în Legiunea Străină este mai dificil decât intrarea în Rai. În medie, din 500 de voluntari, doar 30 sunt acceptaţi. Pentru a se înrola în Legiune, candidaţii, obligatoriu străini, trebuie să se prezinte la un centru de recrutare din Franţa. Ei trebuie să îndeplinească următo

arele condiţii: vârsta între 17 şi 40 de ani, să aibă un buletin de identitate valabil, să fie apţi fizic şi să nu fie căsătoriţi. Cunoaşterea limbii franceze nu este necesară. Cei care trec de controlul medical, sunt transferaţi la centrul de selecţie din Aubagne, unde timp de trei săptămâni sunt supuşi unor teste medicale, fizice şi de inteligenţă. Cele mai importante sunt testele fizice. Candidaţii trebuie să alerge 8 kilometri cu un rucsac de 12 kilograme, în mai puţin de o oră, să sprinteze 100 de metri cu un sac de nisip de 40 de kilograme în maximum 20 de secunde sau să se caţere pe o frânghie de 7 metri fără să-şi folosească picioarele. Pe toată durata probelor, contactul cu exteriorul este interzis. Voluntarii nu pot telefona şi scrie nimănui. Fiecare este intervievat în limba sa natală de organul de securitate internă al Legiunii, poreclit “Gestapo”, din cauza minuţiozităţii cu care studiază toate aspectele vieţii candidaţilor. Mulţi dintre aceştia au probleme cu legea, dar cazierul judiciar este trecut cu vederea dacă infracţiunile sunt minore. Alţii doresc să se alăture Legiunii din spirit de aventură sau din motive economice şi politice. În cazul în care trec cu succes testele, voluntarii se bucură de o protecţie fără egal, ei putându-şi schimba numele. Candidaţii semnează un contract pe cinci ani, care oferă Legiunii dreptul de a-i folosi oriunde este nevoie. Timp de patru luni, legionarii sunt instruiţi la Regimentul 4 din Castelnaudary. Antrenamentele includ, printre altele, învăţarea tehnicilor de căţărare, folosirea capcanelor explozive, lupta corp la corp, rostogolirea sub un tanc, construirea de punţi din frânghii, folosirea caiacului, înotul în mare fără vestă de salvare, purtând rucasc şi puşcă sau consumul midiilor şi sardelelor crude. Toate ordinele şi comenzile se dau în franceză, pe care majoritatea legionarilor o învaţă într-un an. După terminarea stagiului de pregătire, ei sunt repartizaţi noilor unităţi, în funcţie de capacităţile lor şi de nevoile Legiunii Străine Franceze.

“Mergi

sau crapă”

Viaţa de legionar nu este deloc uşoară. Din cauză că atrage multe caractere dubioase, Legiunea se confruntă cu numeroase acte de indisciplină. Furturile, insubordonarea şi dezertarea sunt la ordinea zilei. Pentru delictele minore, contravenientul primeşte 10 zile de închisoare. În cazul dezertării, pedeapsa obişnuită este de 40 de zile. Şeful de Corp 

este cel care decide dacă dezertorul este trimis într-o închisoare civilă, unde va sta doi ani. În perioada detenţiei, legionarii execută munci foarte grele şi sunt obligaţi să mărşăluiască zilnic cinci kilometri cu un rucsac în spate. De altfel, marşurile reflectă cel mai bine duritatea care domneşte în cadrul Legiunii: celebrul motto “Mergi sau crapă” este o amintire a vremurilor când cei care nu mai rezistau ritmului erau lăsaţi să moară. De asemenea, pedepsele corporale sunt nelipsite, deşi frecvenţa lor este mai scăzută decât în trecut. În ce priveşte mâncarea, calitatea acesteia este mediocră. Micul dejun se compune din pâine şi cafea, iar prânzul şi cina sunt alcătuite din carne, legume, brânză şi desert. În schimb, berea şi vinul sunt la discreţie. Toate aceste neajunsuri sunt însă compensate de celebritatea pe care o conferă statutul de legionar şi de atmosfera de solidaritate din sânul Legiunii.

Există şi alte avantaje. Salariile sunt cuprinse între 5500 şi 6300 de franci, putându-se dubla în cazul misiunilor efectuate în Africa. Soldaţii au dreptul la permisii plătite de 15 zile, care pot ajunge la un total de 45 de zile în al cincilea an de serviciu. După trei ani de serviciu, legionarul are dreptul să ceară naţionalitatea franceză. El îşi poate extinde cariera semnând contracte succesive de 6 luni, 1 an, 2 ani, 3 ani. După 15 ani de serviciu militar, fiecare legionar poate primi pensie,

plătibilă chiar şi în ţări străine, iar la sfârşitul carierei, membrii Legiunii sunt ajutaţi să se întoarcă la viaţa civilă.

În ultimii ani, Legiunea Străină Franceză a cunoscut o transformare a misiunilor sale. Odinioară o maşină de război, Legiunea are acum un rol important în operaţiunile de menţinere a păcii din Kosovo, Bosnia, Somalia sau Rwanda.

Înainte de a primi chipiul alb, fiecare legionar trebuie să înveţe pe de rost şi să recite fără greşeală Codul Onoarei. Acesta conţine şapte puncte, din care primele două sunt următoarele:

1. Legionar, eşti un voluntar care serveşti Franţa cu onoare şi fidelitate!

2. Fiecare legionar este fratele tău de arme, oricare ar fi naţionalitatea sa, rasa lui, religia sa. Îi vei arăta totdeauna solidaritatea strânsă care trebuie să unească membrii aceleiaşi familii

Culorile uniformei legionare sunt verde şi roşu, culori folosite de Gărzile Elveţiene din perioada regilor Franţei. Chipiul cu tradiţionalul cozoroc alb este simbolul Legiunii Franceze. Eşarfa albastră, purtată la început ca protecţie împotriva problemelor intestinale, este acum parte a uniformei de paradă. Insigna legiunii înfăţişează o grenadă având în mijloc şapte flăcări, două direcţionate în jos.