O echipă naţională românească pe K2

O împrejurare fericită a făcut ca materialul despre expediţia mureşeană pe K2, publicat în numărul 30 al Ziarului, să ajungă şi în mâna soţilor Cuibuş, doi cunoscuţi alpinişti români. Ei au luat legătura cu târgumureşeanul Simon Ferenc iar de aici până la un plan comun de cucerire a vârfului nu a mai fost decât un pas. Dacă nu vor apărea lucruri neprevăzute, cei 4 vor face o echipă şi împreună vor încerca să urce în această vară pe K2.Cum Ecaterina şi Bogdan Cuibuş au avut deja două experienţe pe “Muntele ucigaş”, cum este numit vârful din Himalya, cei doi au fost de acord să ne povestească aventura avută pe K2. Vă prezentăm povestea celor două expediţii şi împrejurările în care au fost făcute, totul văzut din perspectiva protagoniştilor.

Nici o expediţie nu e uşor de organizat, mai ales dacă vorbeşti de Himalaya. Povestea a început în 1999 cînd am visat pentru prima oară că vom ajunge acolo.  Am crezut atunci că va fi uşor, datorită faptului că aveam mult entuziasm şi o dorinţă de nestăvilit. În plus, K2 (8611m) este unul din visurile măreţe ale oricărui alpinist.

A fost greu la început chiar şi cu denumirea echipei, K2-Carpatica, deoarece doream să ne identificăm a fi de aici din munţii Carpaţi. Pentru noi era ceva special, pentru alţii nu a reprezentat nimic, nici atunci, nici acum. Este complicat fiecare pas pe care îl faci, începând cu planurile, până la obiecte mărunte, dar importante, cum ar fi aţa de cusut si acul. Toate nopţile devin albe, emoţiile devin trăiri atât de intense încât ai dori dintr-o dată să fii acolo, departe. Pentru mine, Ecaterina Cuibuş – prima femeie din România în K2 – cum au denumit ziarele participarea mea în expediţie – a fost ceva special, iar pentru Bogdan, soţul meu, un vis care devenea uşor, uşor realitate.

Problemele legate de bani ne-au dat multe bătăi de cap. Nu am crezut niciodată că cineva va arunca în noi cu bani, dar nici nu am crezut totuşi că vom găsi atât de greu pe cineva care să ne sprijine financiar.

A fost foarte dificil să strângem banii, dar ne-am zbătut, cu gândul că putem ajunge acolo. Am reuşit să strângem în câţiva ani echipamente, apoi banii necesari, alimente şi altele. Bineînţeles că am avut de îndurat multă umiliţă. Au fost multe firme cu renume, care nici nu ne-au băgat în seamă. Am organizat din sărăcie o expediţie în Himalaya (nu am reuşit să organizăm una naţională deşi acesta era visul nostru. Am fost blamaţi de la început pe motiv că nu am fi cei potriviţiÂ….dar când eşti ambiţios, nimic si nimeni nu îţi poate sta în drum, mai ales când crezi în ceva.

Expediţia din 2001

Am plecat din Bucureşti în anul 2001, din aeroportul Otopeni, pâna în Islamabad, unde am fost preluaţi de către o agenţie – timp în care s-au făcut actele pentru expediţie. In Islamabad am stat câteva zile, apoi, după două zile de mers cu maşina, am ajuns într-un orăşel, unde am stat şi ne-am spălat, odihnit şi refăcut bagajele. Acolo agenţia a angajat porterii necesari pentru expediţie. Impactul cu lumea de acolo te marcheză. Lumea de acolo are un aer oriental, totul miroase special (frumos), străzile sunt pline cu tot felul de fructe, mirodenii, uleiuri frumos mirositoare, iar oamenii nu sunt răi atâta timp cât nu îi jigneşti. Pe drumul spre  Islamabad, înspre munţii imenşi ai Himalayei, vezi tot felul de animale sălbatice, păsari ciudate, bijuterii şi mătăsuri pe la comercianţi, şi multe alte lucruşoare speciale. Nu ne-a fost teamă de nimic şi nimeni, deoarece oamenii sunt prietenoşi şi foarte religioşi. Din ultimul oraş de munte, de unde plecam cu porteri, facem 10 zile în munte până în baza K2 (5200m). Porterii te însoţesc până acolo, de unde ei se întorc şi rămai acolo singur cu toate lucrurile. Nu este uşor, dar nici extrem de greu. Simptomele pe care le ai la altitudine sunt altele decât la “oraşÂ”, dar asta nu ne-a determinat să nu ajungem la 7600m. Munţii de acolo au o splendoare deosebită, care nu poate fi explicată în cuvinte. Aclimatizarea nu este uşoară. Trebuie să ai răbdare, să o faci ca lumea. Niciodată nu este bine să te crezi mai tare decât  muntele, mai ales în K2. Asta te poate costa mult. Uneori ai senzaţia că nu ajungi nicăieri, că eşti la capătul puterilor, dar dorinţa  te împinge mereu înainte.

Am stat pe munte în jur de 30 de zile şi am reuşit să ajungem la 7600m, după trei tabere intermediare. Au fost momente când ne-am dorit să renunţăm la tot, dar mereu am luat-o de la capăt. Ne-am întors învinşi, pentru că nu am reuşit să ajungem în vârf,  dar nu murise nimeni, ceea ce pentru noi era o VICTORIE în K2.

La întoarcere am avut probleme cu federaţia şi ministerul. Trebuia sa fiu medaliată pentru record feminin în altitudine, dar cineva a avut grijă să îmi pună beţe în roateÂ….deoarece nu eram trimişii federaţiei sau ai cuiva. Am rămas cu un gust amar, după ce ne-am întors în ţară. Acolo am fost “regii lumii”, aici cerşetori.

Expeditia “ K2-Carpatica –2002 “

Nu ne-am lăsat şi ne-am propus să plecăm din nou să întâlnim K2, în 2002. Vroiam să ajungem mai sus decât în 2001. Aceleaşi proceduri au fost şi 2002, aceeaşi oameni ne-au pus beţe în roate. Cu greu am reuşit să facem rost de două bilete, sponsorizare, şi uite aşa ne-am văzut din nou în Pakistan. De aceasta dată cu câţiva prieteni valoroşi. Acolo onoarea are doar un singur sens. Aceşti prieteni ne-au aşteptat şi ne-au luat cu maşina din Islamabad. Am plecat din nou cu gândul să ajungem acolo pe vârf, dar nu este aşa de simplu cum spun unii. Problemele atmosferice pe care le-am întâmpinat în anul 2002 au fost mult mai mari. Vremea a fost una din cele mai grele: zapadă foarte multă, şi de aici avalanşe, vânturi foarte puternice, ploi multe si foarte, foarte frig. Ne-am împrietenit repede cu multă lume. Au fost prezente 8 expediţii. Timp de o lună am fost singura femeie de acolo. Bogdan mi-a zis: ”singura nebună din lume din atâtea miliarde de femei”. Acolo într-adevăr întâlneşti oameni deosebiţi, începând de la porteri, ghizi, ofiţeri de legătură, până la porterii de altitudine, pe care i-am denumit “supraoameni”. Ne-am împrietenit foarte bine cu japonezii, tibetanii, spaniolii, pakistanezii.

Tibetanii ne-au dat nişte eşarfe albe de mătase care reprezentau ceva sfânt pentru ei. Japonezii ne-au onorat cu câteva daruri, mici dar foarte importante prin simbolistică. Am fost ca o familie mare, dar respectul era cel mai important lucru. Am râs împreună, dar am şi plâns. Un prieten (cel mai bun prieten al meu şi al lui Bogdan) a murit căzând 1000 de metri. Nu a fost un moment deloc uşor, dar şi acest lucru se poate întâmpla în K2. Să pierzi pe cineva drag, să pierzi prieteni apropiaţi. Oamenii de acolo mănîncă foarte puţin (orez, ceai) se îmbracă simplu (unii sunt şi foarte săraci).

Hai să nu vă întristez! Vă spun că oamenii au fost deosebiţi, uniţi, speciali. Am avut parte de  zapadă multă, multe avalanşe (porterii spuneau că nu a mai nins aşa mult de 15 ani. În anul 2002 am reuşit să ajungem la 7200 de metri. A fost un an mai greu, mult mai greu decât în 2001. Vânturile ne-au rupt câtava corturi şi a trebuit să ne retragem. Muntele tot acolo este. Ne-am propus ca în anul următor, adică în  2003, să realizăm poate o expediţie naţională. Din anul 1985 nimeni nu a mai organizat o expeditie naţionalăÂ….nu ştim de ce. Expeditia naţională se va numi “K2-Carpatica –2003”, în cazul în care vom reuşi să unim oameni talentaţi şi cu iubire pentru munte. Să dea Dumnezeu să putem găsi oameni de treabă care să ne ajute să ne împlinim visul!