Psihoza scapă cine poate!

Sirenele sună înnebunite. Un fum gros şi înecăcios începe să cuprindă întreg oraşul. Mii de oameni fug înspăimântaţi căutându-şi scăparea. Mulţi dintre ei încep să tuşească şi se prăbuşesc pe jos. Se târăsc spre adăposturi însă acestea sunt deja prea pline. Nu, nu este un scenariu de coşmar. Este un fapt ce ar putea deveni realitate. O mult prea crudă realitate. Populaţia României e total descoperită în faţa unui război de orice fel. Indiferenţa sau inconştienţa autorităţilor fac ca românii să nu ştie cum să reacţioneze în cazul unei alarme ce anunţă un iminent atac aerian, chimic sau biologic. De când suntem aliaţi Statelor Unite avem aceeaşi duşmani. Neiertători.

E clar că la sfârşitul acestei luni Statele Unite vor ataca Irakul, e şi mai clar că odată început războiul, lucrurile pot scăpa uşor de sub control. Un conflict armat ce se anunţă a fi deosebit de sângeros la aproxiamtiv 2000 de kilometri de graniţa României va deschide cutia Pandorei, ne putem aştepta la orice. Pentru armele moderne 2000 de kilometri nu e o distanţă prea mare. Rândurile ce urmează nu se vor a fi aducătoare de panică. Veţi citi un simplu avertisment ce vă va arăta ca întreaga ţară în general şi judeţul Mureş, în special, sunt total descoperite în cazul unui atac de orice fel, fie el chimic, biologic sau atomic. Că milioane de oameni ar putea muri în câteva ore. Că mai puţin de 10 la sută din populaţia judeţului Mureş are loc în adăposturile subterane ce trebuie folosite în caz de alarmă. Restul, Dumnezeu cu mila.

În exclusivitate ZIARUL vă prezintă un exerciţiu de conştiinţă. Dacă ar fi real rezultatele ar fi mult mai catastrofale.

Deseori trecem pe lângă un bloc pe al cărui perete apare un A într-un cerc şi nu ne dăm seama ce-ar putea însemna. Să fie o atenţionare că în caz de cutremur s-ar putea dărâma? Nu, oameni buni! Acest semn înseamnă că sub acel bloc sunt adăposturi speciale de război. Dar oamenii le cunosc mai bine sub denumirea de boxe pentru că majoritatea sunt folosite de locatari pentru a-şi depozita diferite produse.

La Târgu Mureş, primele adăposturi speciale au fost realizate între anii 1970 şi 1978 după care fondurile alocate acestor destinaţii s-au terminat. Cele construite în acei ani sunt în număr de 87 şi însumează 6400 de metri pătraţi. De obicei aceste dependinţe se găsesc la subsolurile blocurilor. Majoritatea sunt amplasate în cartierul Dâmbu Pietros, B-dul 1848, străzile Ciucaş, Godeanu, Kos Ferenc, în cartierul Tudor Vladimirescu, străzile Înfrăţirii şi Prieteniei, pe B-dul 1 Decembrie şi străzile Păcii şi Făgetului din Cartierul Cornişa. De asemenea, şi marile întreprinderi, cum ar fi Azomureşul, deţin asemenea spaţii încă din anii ’70. În judeţ, cu excepţia oraşului Târnăveni care deţinea patru adăposturi a câte 75 metri pătraţi, toate aflate în apropierea zonei industriale Bicapa, şi a câtorva blocuri din Sighişoara, restul oraşelor nu au avut amenajate asemenea spaţii până în 1993.

Odată cu apariţia Legii 106/1996 care obligă societăţile comerciale să-şi amenajeze adăposturi, ele s-au mai înmulţit şi au apărut practic în toate oraşele. Astfel, făcând o comparaţie  în metri pătraţi, suprafeţele au crescut de la 6400 înainte de ’89, la 16000. Singurele clădiri dotate în ultimii 10 ani cu astfel de “utilităţi” sunt: unele bănci, biserici, şcoli, societăţi comerciale şi blocurile construite cu fonduri ANL.

Dar să vedem cum arată şi cum se construieşte un asemenea spaţiu.

Mormintele

Structura acestor “pivniţe” este puţin deosebită prin faptul că trebuie să reziste la o presiune de 3-5 tone/metru pătrat. Adăposturile se amplasează în subsoluri total îngropate în pământ sau la demisol, peretele de la suprafaţă care intră în contact cu aerul nedepăşind mai mult de un metru înălţime. Pereţii exteriori sunt din beton armat, au peste 40 de centimetri grosime şi sunt prevăzuţi cu uşi metalice etanşe realizate după proiecte tipizate. Aceste uşi au un sistem mai aparte de închidere astfel încât suflul exploziei să nu le poate deschide. Ieşirea de salvare este asigurată prin tunele subterane având gura de evacuare în afara zonei de dărâmături. Adăposturile sunt dotate cu instalaţii de filtro-ventilaţie care practic asigură condiţii de viaţă de când e ocupat şi până în momentul părăsirii. Filtrele care se pot monta sunt de mai multe tipuri, de la cel care filtrează doar praful şi până la cele care captează substanţele radioactive. Din câte am constatat la faţa locului Târgu Mureşul deţine doar filtre simple de captare a prafului. Nu trebuie să lipsească nici supapele de presiune, care atunci când presiunea este peste limita admisă se deschid, permiţând ieşirea aerului. La capitolul dotare ar trebui să existe scaune, bănci, demult furate sau deloc amplasate, şi WC- uri. Pregătirea populaţiei în  privinţa folosirii acestor spaţii se rezumă la informaţia potrivit căreia în caz de război fiecare cetăţean  trebuie să-şi aducă alimente, îmbrăcăminte adecvată, o sursă de luminat, cum ar fi lanterna, rezerve de apă, medicamente şi actul de identitate. Mijloace de încălzire nu există deoarece folosirea gazului e interzisă în aceste locuri. Subsolurile sunt legate la sistemul electric, dar precedentele arată că pe timpul atacurilor oraşele sunt deconectate de la reţeaua electrică din motive de securitate. Singura soluţie este centrala termică de la dependinţele externe. Aceasta ar însemna să existe centrală termică la fiecare asemenea bloc. Dar şi fără încălzire, temperatura din încăpere nu coboară sub 16- 17 grade Celsius.

Jalnic. Ne adăpostim în bar

Problema o reprezintă starea actuală a acestor spaţii care din cauze juridice nu pot fi administrate şi întreţinute adecvat. Spaţiile se află în administrarea SC Locativ, însă din cauza flexibilităţii legii 106, care permite folosirea pentru alte destinaţii a acestor dependinţe pe timp de pace, foarte multe din ele sunt ocupate. De exemplu, într-unul din aceste adăposturi se află barul Vila Helvetia, cele mai multe însă fiind folosite de locatarii respectivelor blocuri. Oamenii au pus plase de sârmă şi le-au împărţit în boxe. În asemenea condiţii ele nu au cum să fie întreţinute. Mai mult de 30 din cele 87 sunt ocupate şi folosite pentru asemenea destinaţii. Să nu uităm că au în dotare un motor electric, un ventilator şi multe altele pe care românul nu se abţine să nu pună mâna. Într-un cuvânt, la ora actuală e jale. Conform prevederilor legale, fiecărui individ ar trebui să-i revină un metru pătrat din acest spaţiu. Asta ar însemna în jur de 160 de mii de metri pătraţi doar pe raza municipiul Târgu Mureş. Procentajul este de sub 11 la sută. Iar cifrele sunt relative.

Atunci când o societate primeşte autorizaţia de construcţie incluzând în proiect şi acest adăpost de protecţie civilă, acesta este automat înregistrat ca fiind funcţionabil. Dar majoritatea rămân în faza de proiect sau neterminate. Deci spaţiile care sunt întradevăr amenajate cu dotările corespunzătoare sunt mult mai puţine.

Pentru persoanele cu funcţii de conducere (prefect, primar, preşedinte de consiliu judeţean) există acele puncte de comandă care sunt de fapt adăposturi speciale îmbunătăţite, adică dotate cu mijloace de legătură radio şi condiţii suplimentare de trai, inclusiv spaţiu de odihnă, duşuri, apă potabilă. Asemenea puncte de comandă ar trebui să existe în toate oraşele. Punctul de comandă al municipiului a fost realizat începând cu anul 1952 fiind o încăpere izolată fonic. În caz de război va fi folosit de autătorităţile abilitate şi de mass media, fiind principalul mijloc de informare. După cum aţi putut constata în cei 16 mii de metri pătraţi n-avem cum să intrăm toţi aşa că va trebui să ne descurcăm după posibilităţi. Celebrele măşti de gaze. Dacă nu le aveţi, deşi ar fi bine să le procuraţi, atunci se foloseşte pansamentul îmbibat cu apă sau oţet. Nu vrem să vă spunem ce şanse de supravieţuire aţi avea!

Dezastrul din provincie

La Sighişoara, situaţia adăposturilor de protecţie civilă este jalnică. Punctul de comandă aflat încă din anii ’70 la subsolul a două blocuri de strada Plopilor, a fost recompartimentat în două etape, fiind în curs de finalizare. Din 1994 deţine un sistem de radio, cu două frecvenţe militare şi una civilă. În rest, dotarea este una modestă. Toate aceste adăposturi sunt ocupate de locatari. Problema este că unii cetăţeni şi-au făcut şi pereţi de despărţire. După ’90 s-a construit subsolul firmelor Cesiro SA şi VES tocmai cu acest scop dar lucrările de amenajare n-au fost niciodată finalizate. Se amână de pe un an pe altul. Adăposturile din Sighişoara nu însumează mai mult de o mie de metri pătraţi. Adică 1000 de sighişoreni. Multă baftă!

La Luduş, existau patru asemenea încăperi din care doar una, de 200 de metri pătraţi, era dotată cu filtro- ventilaţie. În faza de construcţie sunt şase, una la SC Comat SA, SC Olt Metal, lăcaşul de cult al Martorilor lui Jehova, şi trei aparţinând unor persoane fizice. Primăria are în evidenţă 13.248 de metrii, pătraţi care însumează 185 de subsoluri. Pentru 30 din ele există o documentaţie tehnică şi cam atât. Există şi un punct de conducere, pentru că punct de comandă nu se poate numi.

La Iernut, până în 1989 nu a existat nici măcar punct de comandă. După ’90 s-au construit două adăposturi speciale. Unul sub sediul BCR şi cealălalt la fosta Bancă Agricolă, actualmente sediul Poliţiei şi al Trezoreriei. Sunt luate în vedere zece adăposturi care la nevoie se vor amenaja. Bineînţeles că va fi prea târziu. La subsolul noii grădiniţe se are în vedere crearea unui adăpost special de 150 de metri pătraţi.

La Târnăveni există patru adăposturi. La Bicapa, o încăpere de 600 metri pătraţi, care n-a fost deloc întreţinută. Dotarea lipseşte iar de câţiva ani sunt infiltraţii de apă. Celelalte trei se prezintă în felul următor: la CEC partea de filtro-ventilaţie este nefinalizată, la Primărie lipseşte gura de evacuare, cu alte cuvinte nu deţine acea ieşire de salvare, care în caz de prăbuşire a blocului este necesară. Punctul de comandă are 50 de metri pătraţi şi este dotat corespunzător. Desigur aceasta depinde şi de nivelul de comparaţie.

La Reghin, trei zile la rând am încercat să dăm de inspectorul responsabil cu protecţia civilă, dar nu a fost de găsit. S-ar putea ca mâine să cadă o bombă în oraş şi Badiu Ioan să fie la pescuit. Poate n-ar fi rău ca Inspectoratul Judeţean de Protecţie Civilă să ia niscaiva măsuri.

Culmea, Sângeorgiu de Pădure, deocamdată comună, deţine 3100 metri pătraţi de adăposturi de protecţie civilă speciale, deci nu doar pivniţe. Statistic e pe primul loc din judeţ.

Rivalul în ce priveşte obţinerea statutului de orăş, Miercurea Niraj pierde teren şi la acest capitol. 24 de metri pătraţi. Fără comentarii.

Ultimul cuvânt

În concluzie, putem muri liniştiţi. Protecţia Civilă cu al său şef Alexandru Jinga veghează pentru noi. Primăriile din oraşele în care trăim, la fel. Serviciul Român de Informaţii aşişderea. Prefectura, în frunte cu şeful suprem al Protecţiei Civile pe judeţ, Ovidiu Natea. Consiliul Judeţean. Jandarmeria. Pompierii. Armata. Direcţia Sanitară. Poate trebuie să le amintim şefilor acestor instituţii că întreaga lor activitate trebuie orientată către cetăţean. Fără garagară prea multă. {tim că în primul rând ei trebuie să îşi împartă funcţiile şi să îşi împlinească averile. Dar aici lucrurile nu mai pot fi luate în glumă. E vorba despre soarta unui întreg judeţ. E vorba şi despre inconştienţa autorităţilor care tac mâlc când vine vorba despre responsabilităţile lor. E vorba despre tembelismul unor primari care participă rânjind la exerciţii de protecţie civilă fără să îşi închipuie că nu peste mult timp exerciţiul ar putea deveni un fapt real. Tragic şi sângeros.

Gândiţi-vă la asta! Gândiţi-vă la asta seara când vă adormiţi copilul. Gândiţi-vă dimineaţa când îl duceţi la şcoală. Sau când vă sărutaţi soţia înaninte de a pleca la serviciu. S-ar putea să îi vedeţi pentru ultima oară. S-ar putea să fi ieşit pentru ultima oară cu prietenii. Sau să fi mers la film cu iubita. Sau să te fi plimbat cu prietenul prin parc. Sau să te fi jucat cu câinele. Toate lucrurile la care ţii ar putea dispărea în câteva minute. Toată viaţa ta s-ar putea reduce la cenuşă. Înainte de a-ţi putea da seama ce se întâmplă cu tine. Cu un război din ce în ce mai puţin ipotetic nu e de glumit. Moartea nu iartă pe nimeni. Scapă cine poate!

1 Martie 1954 – Statele Unite detonează o bombă cu hidrogen la nord-vest de atolul Bikini. Explozia de 15 megatone este de câteva mii de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima. Milioane de tone de nisip, corali şi plante marine sunt proiectate în aer. 23 de pescari japonezi de pe vasul “Lucky Dragon”observă ciuperca atomică de la 165 de kilometri distanţă. Nimeni nu-şi dă seama că cenuşa albă care cade pe vas este consecinţa exploziei. La numai câteva ore, pescarii încep să vomeze, să simtă mîncărimi de piele şi senzaţii de greaţă.Unul din ei moare după câteva zile, 17 se îmbolnăvesc grav. 

La trei ore după explozie, pe atolul Rongelap, aflat la 200 de kilometri est de Bikini, cenuşa radioactivă cade peste cei 64 de locuitori ai insulei. Copiii băştinaşilor se joacă în cenuşa groasă de cinci centimetri. La căderea nopţii, după ce oamenii se îmbolnăvesc de diaree şi încep să vomeze, se instalează panica. Două zile după test, insula este evacuată de armata Statelor Unite. Majoritatea locuitorilor atolului se sting din viaţă câţiva ani mai târziu, din cauza îmbolnăvirilor de cancer.

20 martie 1995 – Un grup de militanţi ai secţei apocaliptice AUM plasează în zorii zilei containere cu sarin în cinci vagoane de pe trei linii de metrou ale capitalei nipone. După 15 minute, Centrul de Urgenţă din Tokio primeşte un mare număr de alarme din cele 15 staţii subterane. Iniţial se crede că este vorba de un incendiu, dar simptomele victimelor indică un atac cu gaz paralizant. Victimele simt un miros puternic de solvent, iar ochii li se irită. Curând se înregistrează probleme respiratorii, slăbiciune musculară, iar mulţi îşi pierd cunoştinţa. O persoană moare într-un vagon. 550 de persoane sunt transportate cu ambulanţa la spital, iar câteva zeci de către pompieri. În total, aproape 6000 de oameni vin în contact cu gazul. 3227 ajung la spital, din care 493 sunt internate, 17 persoane primesc îngrijire medicală intensivă. Bilanţul morţilor este de 12 persoane. Dintre acestea, 10 au decedat în primele 24 de ore de la atentat, iar două la câteva săptămâni după incident, din cauza complicaţiilor acute suferite la creier.

Cea mai bine organizată ţară din acest punct de vedere al adăposturilor este Israelul care deţine adăposturi speciale de protecţie civilă în proporţie de 100 la sută adică fiecărui cetăţean îi revine un metru pătrat. Nici nu e de mirare când ne gândim că o ţară de şase milioane de locuitori este înconjurată de câteva sute de milioane de arabi înarmaţi până-n dinţi. Pe locul doi se află Elveţia, care n-a avut parte de atacuri până acum, în proporţie de 90 la sută. Pe locul trei se află SUA şi Rusia care deţin asemenea adăposturi în proporţie de 75 la sută.

 26 aprilie 1986, Cernobîl – cea mai mare catastrofă nucleară din istorie.

Neglijenţele comise de operatorii centralei atomice ucrainiene aruncă în aer acoperişul de 1000 de tone al unui reactor. Patru oameni sunt ucişi instantaneu, alţi 31 sunt răniţi. Pentru că centrala nu dispune de o structură de protecţie adecvată, materialul radioactiv scapă în atmosferă. 4 tone de dioxid de uraniu se împrăştie în Belarus, Ucraina şi ţările învecinate. La acţiunile de limitare şi eliminare a efectelor catastrofei participă 600 de mii de persoane. Muncitorii, mulţi dintre ei voluntari, nu sunt echipaţi cu instrumente de măsurare a radiaţiei. Se estimează că ei au fost expuşi la o doză de 165 milisieverţi, în condiţiile în care o doză de 10 milisieverţi pune în pericol sănătatea trupului.

Radio Moscova anunţă accidentul la două zile după producerea lui, în a patra ştire a buletinului. Autorităţile sovietice încep evacuarea locuitorilor la 36 de ore după incident. O lună mai târziu, sunt mutate aproximativ 116 mii de persoane care locuiesc pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei. Se estimează că 5 milioane de persoane au fost expuse iradierii, în principal în Ucraina, Belarus şi Rusia. Organizaţia Mondială pentru Sănătate declară că până în prezent s-a înregistrat o creştere dramatică a cazurilor de cancer tiroidian în rîndul copiilor. Efectele complete ale catastrofei vor fi cunoscute însă abia după două-trei generaţii.

Marius LIBEG

George LUPEA