Olguţa descoperă lumea

Olguţa are ochi căprui. Adânci şi iscoditori, în care vrea să absoarbă lumea întreagă. Întrebările nu contenesc. Vrea să ştie tot, să înţeleagă tot. Până nu demult, era simplu, abia am descoperit că sirenele nu există în realitate (deşi sperăm pe ascuns  că ele încă înoată libere şi neştiute prin mări şi oceane…). Sau dacă într-adevăr putem avea vocea piţigăiată, ca în desene, după ce inhalăm heliu. Întrebări inofensive, amuzante la care, în lipsă de vreo sursă mai interesantă, întotdeauna ne răspunde atotştiutorul Google.

Acum însă îşi descoperă oraşul. Iar eu îl redescopăr prin ochii ei. Întrebări puse cu ochii sclipitori ai omului care vede problema şi în acelaşi timp vede şi răspunsul. Iar acesta i se pare atât de evident încât nu poate înţelege cum de nu îl văd şi cei mari, în care până acum avea încredere necondiţionată.

Întrebările ei sunt ca nişte mici pumnale învelite în satin şi catifea roz, dar nu mai puţin letale. Pentru că de multe ori răspunsul, deşi îl ştiu, nu îl pot explica.

Cum aş putea să-i explic, de exemplu, de ce avem atât de multe parcuri şi locuri de joacă pavate. Unde este iarba, unde sunt copacii, mă chestionează sever Olguţa. „Oare cei care răspund de oraş nu au copii?”, mă apostrofează cu ochi scânteietori. „Nu ştiu ei că la copii le place să alerge pe iarbă? Că au nevoie de umbră? De aer curat? Nu ştiu ei că dacă aleargă pe pavaj, cad, se lovesc, plâng şi pe urmă nu le mai place în parc? Nu ştiu ei că nici mămicilor nu le place să alerge tot timpul după copii, pentru că în locurile de joacă copiii nu sunt în siguranţă?”, continuă fetiţa.

Olguţa îşi iubeşte oraşul. O face instinctiv. Îl ştie „al ei”. Până de curând, până nu a ajuns la înălţimea minimă legală pentru parcurile de distracţii, i se părea perfect. Acum însă a reuşit să studieze proiectul parcului de pe Bulevard, afişat la loc de cinste. Cu imaginaţia proaspătă, ea deja vede cum va fi. Şi nu îi place.

Nu îi place nici parcul de la „Diamant”. Nu poate înţelege cine a putut să pună o fântână arteziană, vorba vine, fără gard sau vreo protecţie, în chiar mijlocul acestuia. „Dacă e apă, alunecăm şi cădem. Intră în ea şi copiii ăia, ştii tu, de care nu-mi place. Iar dacă nu este apă, de ce mai este? Doar ne ia din locul de alergat…”, nu înţelege fetiţa.

Viaţa alături de Olguţa este ca un slalom uriaş. Deocamdată am reuşit să rămân pe pistă. Aceste întrebări însă mă provoacă, pentru că ştiu răspunsul. Cum aş putea să îi explic că oamenii mari, chiar cei pe care îi credem buni, deştepţi şi morali, de prea multe ori iau hotărâri în funcţie de alte interese, nu foarte curate ? Iar să o mint, asta chiar nu vreau. Până acum am reuşit să mă eschivez. Dar întrebările fetiţei sunt foarte multe…