Un mureșean în Rezistența franceză

Comunismul și fascismul. Două doctrine diametral opuse prin conținutul de idei promovat, dar identice ca metode și mijloace folosite pentru a le impune politic. Prin consecințele lor, cele două doctrine au marcat în mod tragic secolul XX. Motivații diverse i-au făcut pe mulți români să adopte o ideologie sau alta. Printre ei și mureșeanul Andrei Sas Dragoș, un om ce s-a sacrificat în mod deliberat, dar inutil, în numele unei cauze iluzorii în care, însă, a crezut cu fanatism.

Născut în 1912, într-o familie de argați de pe moșia familiei grofului Zichy, o familie care deținea întinse proprietăți, inclusiv în județul Mureș, Dragoș a fost nevoit să lucreze el însuși ca argat, încă de la 6 ani. Acest fapt a fost determinat de moartea pe front a tatălui său, în ultimul an al Primului Război Mondial și a marcat definitiv destinul orfanului Dragoș, care a urmat cu mari greutăți materiale școala din Hidrifaia și ulterior pe cea din Bahnea. Timp de câțiva ani a fost ucenic de croitor și apoi lucrător calificat la o croitorie în Târnăveni. În 1929, s-a mutat la București unde a lucrat un timp la o mare croitorie de lux.

Sedus de stânga comunistă

Criza economică mondială din anii 1929-1933, a determinat un mare val de greve, inclusiv în România. Aceasta a fost perioada în care Andrei Sas Dragoș a intrat în mișcarea comunistă, participând activ atât la grevele din ’29-’33, cât și la acțiuni ilegale inițiate de PCR. În contextul dat și cu experiența de viață avută până în acel moment, evoluția sa politică este explicabilă și chiar de înțeles, în mare parte. Încorporat în 1934 la Regimentul 84 infanterie din București, Andrei Sas Dragoș a fost lăsat la vatră în 1936, an în care a intrat în atenția organelor Siguranței statului român, pentru activitate comunistă. Tot în același an, 1936, a izbucnit și războiul civil din Spania, un fel de “repetiție generală” a războiului mondial care avea să izbucnească peste foarte puțin timp. Fidel crezului său, dar și pentru a scăpa de atenția organelor Siguranței române, Dragoș a plecat ca voluntar în Spania, înrolându-se în tabăra republicană, alături de alți voluntari români sau străini. De cealaltă parte a baricadei se aflau trupele conduse de viitorul conducător al statului spaniol, generalul Franco și de generalul Mela. Și în rândul trupelor franchiste s-au înregimentat voluntari străini, iar din România, în mod deosebit, legionari.

Marea evadare și intrarea în Rezistența franceză

Ajungerea lui Dragoș în Spania nu a fost scutită de peripeții. A trebuit să parcurgă un traseu lung și ocolitor, prin Cehoslovacia, Austria, Elveția și Franța. Încadrat în Brigada a 14-a internațională, staționată la Albacete, Andrei Sas Dragoș a participat la mai multe bătălii pe fluviul Ebru, cu Bateria de artilerie “Tudor Vladimirescu” constituită în exclusivitate din români. În Spania a cunoscut mai multe personaje interesante, care aveau să ajungă ulterior mari potentați ai regimului din România comunistă. Printre aceștia și pe inginerul Walter Ernest Neulander, ce avea să-și “românizeze” numele în Valter Roman (tatăl actualului om politic Petre Roman). De altfel, Valter Roman l-a evocat pe Andrei Sas Dragoș într-una din scrierile sale cu caracter memorialistic. Înfrângerea republicanilor i-a determinat pe voluntarii români să se refugieze în Franța, unde au fost dezarmați și internați în lagărele de la Saint-Cyprienne, Angelis-sur-Mer și Gurs, înjghebate pe platourile de la poalele Pirineilor. Intenția autorităților franceze de a-i transporta într-un lagăr din Africa de Nord, i-a determinat pe români să se organizeze în vederea evadării. Pe data de 21 martie 1941, după ce au fost îmbarcați în gara Toulouse, cu destinația Africa de Nord, 16 români au reușit să sară din tren și să evadeze. Cu sprijinul celor din FTP (franctirori și partizani), românii s-au încadrat în Rezistența franceză.

Execuția

Românii evadați au format primul detașament de străini – “Main d’Oeuvre Immigre” (Mâna de lucru imigrată, cum au fost denumiți) – din Rezistența franceză. Condus de Nicolae Cristea, detașamentul românesc a participat încă din primele săptămâni de la constituire la acte de sabotaj împotriva trupelor germane, în mod deosebit deraieri de trenuri de marfă. Pe 16 octombrie 1942, Nicolae Cristea, Ioan Crăciun și Andrei Sas Dragoș, au atacat cu grenade de mână un grup de aviatori germani care făceau exerciții pe stadionul Montrouge, aflat într-o suburbie a Parisului. Acțiunea insuficient pregătită – nu este exclusă nici ipoteza trădării – nu s-a soldat cu mari pierderi în rândul aviatorilor, în schimb românii au fost arestați într-un timp foarte scurt de Gestapo. După 4 luni de detenție și torturi în închisoarea militară de la Fresnes, cei trei au fost executați pe data de 13 martie 1943. Abia șapte ani mai târziu avea să afle familia lui Andrei Sas Dragoș, din Mureș, despre tragica moarte a acestuia. Mormântul – dacă a avut vreodată – nu l-au mai aflat însă.

Studiat la mai bine de 60 de ani de la moartea sa, cazul lui Andrei Sas Dragoș, reprezintă unul tipic al unui idealist care a crezut cu fanatism într-o ideologie și o cauză greșită.

Nicolae BALINT

Walter Ernest Neulander (Valter Roman), general maior în rezervă, profesor universitar doctor docent, membru al Academiei de Științe din România

– evreu maghiar din Transilvania, cu studii de inginerie la Politehnica din Brno, Cehoslovacia;

– a intrat de tânăr în mișcarea comunistă și a luptat în războiul civil spaniol de partea republicanilor;

– după înfrângerea republicanilor, s-a refugiat (prin Franța), în URSS unde, pe toată perioada războiului, a condus secția de limbă română a Radio Moscova;

– a revenit în țară după 23 august 1944 și a ocupat importante funcții de partid și de stat, ajungând până la gradul de general-maior și Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române;

– în 1956, a avut un rol major în atragerea în România a grupului Imre Nagy – conducătorul mișcării antisovietice și anticomuniste din Ungaria – pentru a putea fi predat, ulterior, sovieticilor ; după anchetă, aceștia i-au returnat pe membrii grupului autorităților comuniste maghiare, care i-au condamnat la moarte și executat;

– marginalizat de Dej, dar în mod deosebit de Ceaușescu, Valter Roman s-a dedicat în totalitate activității științifice parcurgând aproape toate treptele carierei universitare;