PROCESUL DE LA TOKYO

La sfârșitul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, bilanțul Japoniei

era sumbru. Induși în eroare de anii lungi de propagandã

mincinoasã, japonezii s-au confruntat cu traumatismul unei înfrângeri de neconceput și al unei ocupații militare nebãnuite vreodatã. Stupoarea, dezorientarea, apatia și resemnarea inițiale au fãcut loc curând unei condamnãri violente

a militarismului și ultranaționalismului anilor ’30,

considerate responsabile de ruina și suferințele țãrii.

Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, americanii au interzis toate organizațiile militariste și naționaliste japoneze, din rândul cãrora au fost arestate aproximativ 600 de persoane.

Ca și la Nürnberg, la Tokio a fost creat un tribunal interaliat, sub numele de International Military Tribunal for the Far East (IMTFE). Tribunalul a fost format din 11 judecãtori ce reprezentau forțele învingãtoare în cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța, China, Olanda, Canada, Australia, Noua Zeelandã, India și Filipine.

Judecarea “eroilor” Japoniei

Activitatea IMTFE s-a desfãșurat în perioada 3 mai 1946 – 12 noiembrie 1948, datã la care au fost pronunțate sentințele. Scopul: judecarea și condamnarea criminalilor de rãzboi japonezi. Cei care trebuiau sã devinã eroii Japoniei au fost judecați în cel mai lung proces al omenirii.

Tribunalul Militar Internațional a judecat 28 de mari “criminali de rãzboi”, condamnând la moarte șapte inculpați. Doi inculpați au murit în închisoare în timpul procesului, din cauze naturale (Matsuoka Yosuke și Nagano Osami), 16 persoane au fost condamnate la închisoare pe viațã (exceptându-i pe Koiso, Shiratori și Umezo, care au murit în închisoare, ceilalți au fost eliberați în 1955), una la 20 de ani de închisoare și una la șapte ani de detenție.

În afara numeroaselor cazuri de puneri sub urmãrire judiciarã pentru crime de rãzboi, o vastã epurare a atins peste 200.000 de persoane, dintre care 180.000 de militari îndepãrtați din funcțiile publice. Aceasta nu a împiedicat revenirea unui mare numãr dintre condamnați în viața publicã, la sfârșitul ocupației americane: 130 de “epurați” au fost aleși în Dietã în 1952 (adicã o treime din deputați), iar trei dintre ei vor ajunge chiar prim-miniștri între 1952 și 1960, printre care Kishi Nobusuke, fost membru al guvernului Tojo, închis mulți ani pentru crime de rãzboi. Dupã procesul de la Tokio, alte procese împotriva japonezilor au urmat în numeroase țãri ale Asiei, între 1946-1951. Aproximativ 5.600 de japonezi au fost judecați în peste 2.200 de procese. Mai mult de 4.400 de persoane au fost condamnate la moarte. Mulți colaboraționiști de diferite naționalitãți, vinovați și ei de crime de rãzboi, n-au fost judecați niciodatã. Președintele indonezian Suharto, spre exemplu, a servit și el în cadrul forțelor armate imperiale japoneze.

Condamnații la moarte

Dintre cei șapte condamnați la moarte de judecãtorii țãrilor aliate, doar unul a fost civil: baronul Hirota Koki. Ceilalți șase au fost generali, unii dintre aceștia ocupând de-a lungul timpului și importante funcții politice: generalul Doihara Kenji (comandant al aviației japoneze), generalul Itagaki Seishiro (ministru de rãzboi), generalul Kimura Heitaro (comandant al forței expediționare din Burma), generalul Matsui Iwane (comandantul forțelor expediționare din Shanghai), generalul Muto Akira (comandantul forței expediționare din Filipine) și generalul Hideki Tojo (fost prim-ministru al Japoniei între 1941 și 1944). Cei șapte condamnați au fost executați prin spânzurare, în închisoarea Sugamo din Ikebukuro, în 23 decembrie 1948.

Peste 80.000 de violuri!

Supraviețuitori ai terorii impuse de japonezi în teritoriile ocupate au depus mãrturii despre atrocitãțile comise de trupele nipone. Au fost constatate peste 80.000 de violuri care au avut ca victime fetițe cu vârste de pânã la șapte ani. Se crede cã aceste violuri au fãcut parte dintr-un proces sistematic, soldați japonezi cãutând din casã în casã viitoare victime. Violurile se produceau de multe ori în public, în timpul zilei, în fața membrilor familiilor celor violate. Se afirmã cã multe femei au fost violate în grup, altele au fost reținute pentru a fi violate din nou, cu toate cã exista și practica des întâlnitã în care femeile erau ucise imediat dupã viol. Alte femei au declarat cã au fost obligate sã se prostitueze. Alte mãrturii vorbesc despre faptul cã militarii japonezi au obligat numeroase familii sã comitã fapte incestuoase: fiii au fost obligați sã-și violeze mamele, iar tații fiicele. Un caz aparte îl constituie cãlugãrii chinezi care își dedicaserã viața celibatului. Aceștia au fost obligați sã se culce cu femei pentru amuzamentul japonezilor. Prizonierii de rãzboi erau uciși prin diferite metode: erau mitraliați, uciși cu baionetele, arși de vii, spânzurați de limbã sau decapitați, o metodã foarte popularã printre ofițerii japonezi. Femeilor li se tãiau sânii, iar cele însãrcinate erau înjunghiate cu baioneta. Martorii afirmã cã soldații japonezi aruncau copiii în aer și-i prindeau apoi în vârfurile baionetelor.

Controverse asupra crimelor de rãzboi

Crimele de rãzboi sãvârșite de japonezi reprezintã încã un subiect controversat pentru istoricii lumii. Fondul controversei nu îl reprezintã discuția de ordin cronologic, ci aceea legatã de numãrul total de victime. Istorici din numeroase țãri considerã cã armata imperialã japonezã (în special poliția militarã, kempeitai) și marina imperialã japonezã sunt responsabile pentru moartea a mai multor milioane de civili și prizonieri de rãzboi. În opinia acestora, dacã germanii se fac vinovați de moartea a șase milioane de evrei și a 20 de milioane de ruși, japonezii au cauzat moartea a 30 de milioane de filipinezi, cambodgieni, malaezieni, vietnamezi, indonezieni, coreeni și a 23 de milioane de chinezi!

Alte milioane de oameni au fost aduse la stadiul de sclavie în lagãrele de muncã forțatã.

Ioan BOTIȘ

Cauzele ascunse ale militarismului japonez

Dupã șapte secole de educație având la bazã codul bushido al rãzboinicilor samurai, Japonia avea o culturã militaristã.

Din 1890, shintoismul a devenit religie de stat, accentuând naționalismul japonez în condițiile în care, oricum, cultura popularã japonezã era grefatã pe rasism și etnocentrism.

Împãratul a început sã fie considerat de esențã divinã, ca descendent al zeiței Amaterasu.

Pentru japonezi, țara lor a devenit un tãrâm special, creat de zei, departe de lumea obișnuitã, iar misiunea niponilor în lume a devenit una divinã: prin intermediul cuceririlor, japonezii trebuiau sã asigure expansiunea culturii lor, superioare, în lume.

Tratamentul aplicat prizonierilor de rãzboi se explicã și prin aceea cã japonezii considerau compasiunea un semn de slãbiciune.

Mulți japonezi credeau cã execuția unui prizonier de rãzboi era onorabilã, în timp ce a te preda era considerat un gest dezonorant.

O consecințã a acestei concepții a fost faptul cã Japonia a refuzat sã semneze Convenția de la Geneva care stipula un tratament uman pentru prizonierii de rãzboi.

Memoria templului Yasukuni

În fiecare an, la templul shintoist Yasukuni, are loc festivalul felinarelor. În acest templu sunt comemorate sufletele soldaților japonezi cãzuți în rãzboaie, precum și ale civililor care au pierit în urma conflictelor militare. Numele lor sunt înscrise în așa-numita “Carte a Sufletelor”.

În dogma religiei Shinto, morții se transformã în “kami”, zeitãți care sunt venerate de cei vii. Tocmai de aceea, pe felinarele de hârtie apar chipuri ale unor militari japonezi, inclusiv cel al lui Hideki Tojo. Cu toate cã numele templului se traduce prin “Å¢ara pașnicã”, Yasukuni reușește sã învenineze relațiile dintre Japonia și China, Taiwan sau Coreea de Sud.

Incidentul dateazã din anul 1978, când 14 criminali de rãzboi japonezi, declarați ca atare de Tribunalul Internațional Militar, au fost cinstiți în ceremonii fastuoase și declarați martiri ai perioadei Shiowa (perioada domniei împãratului Hirohito: 1926 – 1989).

Masacrul de la Nanking

În China, între 1937 și 1945, au fost înregistrate 8,4 milioane de victime din rândurile non-combatanților. Cel mai cunoscut episod din aceastã perioadã este masacrul de la Nanking, unde armata japonezã a masacrat mai mult de 100.000 de civili, unele surse vorbind de 300.000 de victime.

Dupã capturarea Shanghai-ului, în octombrie 1937, armata japonezã a înaintat spre nord, reușind sã captureze orașul Nanking (astãzi Nanjing). Cea mai mare parte a armatei naționaliste chineze a reușit sã pãrãseascã orașul înainte de venirea japonezilor.

Perioada în care s-a produs masacrul nu este foarte clar definitã, dar carnagiul s-a petrecut, se pare, pe parcursul a șase sãptãmâni, de la mijlocul lunii decembrie 1937, la jumãtatea lunii februarie 1938.

Crimele de rãzboi din aceastã perioadã cuprind și numeroase violuri și incendieri.