România, la crâșma din spatele gării

A fost o vreme, până acum doi ani, când banii se plimbau de la un capăt la celălalt al lumii, într-un dezmăț total, după cum spunea într-o seară, săptămâna trecută, sir Distonocalm, adică Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR Mugur Isărescu. Economiile duduiau și numai cine nu avea chef, de exemplu România, nu atrăgea o halcă zdravănă din banii vehiculați pe piața globală. Chiar la noi, așa lipsiți de poftă cum eram, a intrat un mărunțiș de câteva miliarde de euro sub formă de investiții. Cifrele arătau bine, creștere economică aveam încă de pe vremea premierului Năstase, atâta că nu ne interesa ce facem cu ea. Alții, în schimb, cum ar fi hulitele țări PIIGS de azi (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia și Spania), își puneau infrastructura la rând, investind masiv, fără să stea cu ochii pe deficit ca pe butelie, cum, vezi Doamne, făceam noi. Au făcut mii de kilometri de autostradă (noi am făcut 42), au băgat miliarde în turism (noi nu ne-am hotărât încă spre ce fel de turism vrem să mergem), au scos mediul rural dintr-un ev mediu târziu și l-au adus în prezent (la noi găsești încă așezări unde focul se aprinde cu iască, precum în comuna primitivă.)

Astăzi, după doi ani de rătăcire prin deșertul crizei, țările PIIGS sunt pe buza falimentului, cu România înfricoșată la doi pași în spatele lor. Singura diferență între PIIGS și România este că primele și-au rezolvat în linii mari problemele de dezvoltare, au infrastructură modernă, comparabilă cu cea a Germaniei sau Franței, aflate deja cu un picior dincolo de granița crizei economice. Noi, în schimb, nu am rezolvat mai nimic și nu am știut folosi boomul economic din perioada 2004-2008. Am mai pierdut un tren. Ne-am complăcut, cum facem dintotdeauna, într-o gâlceavă politico-administrativă pe funcții și pe bani și nu am reușit să mișcăm cum au reușit PIIGS. Și pentru că falimentul unei țări nu e precum falimentul unei companii, adică nimeni nu te lichidează, te delistează de la Registrul Comerțului Țărilor, va veni momentul ca PIIGS să-și revină, cu ajutorul deja promis al Uniunii Europene. Va fi peste un an, sau doi, sau cinci. Și atunci vor profita din plin de investițiile făcute, cu cap sau nu, în infrastructură. Noi de ce vom profita?

Tot sir Distonocalm spunea că România se află astăzi în situația în care băncile au început să aibă din nou bani, iar dobânzile pe care le pot obține de la principalul „împrumutat”, Ministerul de Finanțe, nu le mai depășesc pe cele pe care le-ar putea obține de la populație. Așa că, urmarea firească ar fi ca băncile să arunce acești bani în piață, dezlegând punga creditării. Primele semne se văd, câteva dobânzi au intrat la apă, câteva bănci au deja credite „avantajoase”. E logic, nu pot rămâne cu banii stocați în beci, pentru că astfel nu ar scoate profit. Aceste instituții au însă o sensibilitate aparte. Degeaba au capital monetar, dacă nu există capital de încredere. Nu funcționează unul fără altul. Instituțiile financiare, majoritatea subsidiare ale unor instituții internaționale, și-au cam pierdut încrederea în economia românească pe termen scurt. Și aici revenim la stat și la politicile sale. Cum să începi să creditezi populația când vezi un stat aproape disperat, cu pantalonii crăpați în fund, care nu știe pe ce drum să o apuce ca să iasă dintr-o criză prelungită? Numărul șomerilor se apropie vertiginos de un milion, greva generală bate la ușă, zilnic intră în faliment sute de companii, datoria publică se rostogolește și crește ca un bulgăre de zăpadă. Cui să dai credit? În cine să ai încredere, când statul, prin politicile sale, ar trebui să fie cel care dă semnalul că lucrurile au intrat pe un făgaș normal, iar la noi nu se întâmplă deloc acest lucru? Dimpotrivă, degringolada se dezvoltă pe zi ce trece. Și între două probleme legate de criză, politicienii noștri au timp să pună și de-o debarcare a lui Geoană de la Senat, și de formarea unui nou partid pe centru stânga sau de alte lucruri care n-au nicio legătură cu starea economiei și a populației.

Celebrul program Prima Casă (1 și 2) a rezolvat, până acum, tranzacționarea a puțin peste 12.000 de locuințe, 80% dintre acestea fiind locuințe vechi. Efectul multiplicator în sectorul construcțiilor, atât de cântat de premierul Boc, a fost egal cu zero. Programul Rabla a scos din circulație câteva zeci de mii de mașini uzate, ceea ce îi bucură foarte tare pe ecologiști, dar mașinile noi cumpărate sunt de ordinul sutelor. Efect multiplicator aproape zero. Cele 10 miliarde promise de Guvern ca investiții în infrastructură nu se văd pe nicăieri. Cel puțin de la înălțimea Târgu Mureșului. Gradul de absorbție a fondurilor europene, cu mici excepții, este printre cele mai scăzute dintre toate țările care au aderat la UE. Ce se întâmplă, doctore?

Suntem bolnavi? Nepricepuți? Dezinteresați? Prea fuduli ca să-i lăsăm pe alții să ne învețe? Răspunsul îi aparține fiecăruia dintre noi. Cred însă că suntem pe cale să pierdem din nou un tren. Unul care nu se vede, dar care oprește, o singură dată, în fiecare gară. Și așteaptă pasageri. Iar România nu e niciodată pe peron, fiind prea ocupată să-și savureze poșirca de rachiu la crâșma din spatele gării.

Alin BOLBOS