Șpaga public-privată

Săptămâna aceasta, Guvernul ar putea lua în discuție un proiect de lege care va schimba cu totul modul de a face afaceri cu statul în România. Licitațiile publice vor deveni o simplă amintire din momentul intrării în scenă, oficial, a parteneriatelor public-private. Deși această formă de asociere funcționează în alte țări de sute de ani, cu succes deplin, România de astăzi nu pare a fi tărâmul ideal pentru introducerea ei. De ce? Să argumentăm…

Primul mare proiect anunțat în România printr-un parteneriat public-privat (deși legea încă nu există – sic!) este segmentul de autostradă Comarnic – Brașov. Semnat în ianuarie 2010, contractul cu Vinci – Aktor a stârnit o serie de controverse din cauza prețului pe care statul va trebui să-l plătească: 4,8 miliarde de euro, deși costul lucrărilor este de exact patru ori mai mic. Înțelegerea grupului de firme private cu statul român ridică astfel mari semne de întrebare. O licitație nu ar fi adus oare o ofertă mai bună pentru realizarea lucrării respective? Or fi fost negociatorii noștri dintre cei mai corecți, atunci când au acceptat o astfel de sumă? Și dacă la nivel de Guvern apar asemenea suspiciuni, ce să mai spunem de sute și mii de negocieri care vor începe la nivel local între autoritățile publice și companiile private?

Teoretic, orice primărie va avea dreptul să vină cu un proiect, util, ori ba, comunității, de regulă în sumă frumușică, și să negocieze cu o firmă deșteaptă, înființată poate cu o lună în urmă, intrarea în parteneriat public-privat. Adică: primăria „X” din județul Mureș are un proiect pentru construirea unui pod peste râul care traversează comuna. Alege firma de construcții „Y” cu care începe negocieri. Firma acceptă să finanțeze lucrarea și să o realizeze și cere în schimb Primăriei să înființeze o taxă de trecere a noului pod, pe care constructorul să o încaseze timp de 10 ani, să spunem. În acești ani, adună suma „Z”. Ei, cum ajungi la suma „Z” și de unde știm, în Țara Paranoiei (România), că o parte din ea nu pleacă, în avans, spre edilul-șef din comuna respectivă? Sau la grupul consilierilor locali majoritari de acolo, care votează, de fapt, respectiva asociere? De unde mai știm că suma nu e mult supradimensionată?

În alte țări, aceste suspiciuni par o bizarerie, dar la noi sunt un fel de a trăi. Să poată negocia un proiect cu o singură firmă este visul oricărui edil din țara asta! Sau era, până de curând, când au început să curgă arestările de primari. Mircia Guțău de la Râmnicu Vâlcea, Antonie Solomon de la Craiova, Cristian Anghel de la Baia Mare nu au avut această „șansă”, public-privată, și s-au încurcat în licitații stufoase, cu comisioane, a se citi „șpăgi”, mai mult sau mai puțin ferite. Pentru că având în vedere tăvălugul de arestări care este (ca să cităm un primar, deja clasic, Marean Vanghelie), și care va să vină, probabil că nu foarte mulți edili vor sări la fileu să demareze parteneriate public-private, de teama de a nu fi săltați în urma celei mai mici suspiciuni. Va fi un dans pe tăișul cuțitului. Pe de-o parte ai șansa, tu, ca edil, să faci un business bun pentru toată lumea (negociere directă = proiect realizat pentru comunitate + comision personal + profituri pentru constructor). Pe de altă parte, funcție de culoarea ta politică, bineînțeles, vei putea fi „invitat” la prânz de DNA, pentru a da explicații cu privire la relațiile personale cu firma din parteneriat. Nu te mai poți ascunde în spatele unei licitații (și aia aranjată, în multe cazuri), unde exista măcar posibilitatea ca rezultatele să fie contestate de firmele pierzătoare și dosarul era pus pe masă pentru a fi analizat.

Concluzie: parteneriatul public privat este o formulă grozavă pentru dezvoltarea unei comunități, dar nu în România de azi. Dacă vor intra în asemenea asocieri, toți primarii (și/sau consilierii locali) din țara asta ar putea deveni oricând suspecți de fapte de corupție, iar dacă nu vor intra, presiunea va veni invers, sub forma acuzațiilor că nu valorifică această șansă pentru dezvoltarea comunității lor. Cum oare să procedăm? Nu tot mai dulce ar fi o licitație, puțin „coafată”, unde să participe firma lui, a cumnatului lui și a finului din Văscăuți? Și să câștige cine e mai bun? Era, oricum, o chestie cu care ne-am învățat… Hmm…

Alin BOLBOS

Adică: primăria „X” din județul Mureș are un proiect pentru construirea unui pod peste râul care traversează comuna. Alege firma de construcții „Y” cu care începe negocieri. Firma acceptă să finanțeze lucrarea și să o realizeze și cere în schimb Primăriei să înființeze o taxă de trecere a noului pod, pe care constructorul să o încaseze timp de 10 ani, să spunem. În acești ani, adună suma „Z”. Ei, cum ajungi la suma „Z” și de unde știm, în Țara Paranoiei (România), că o parte din ea nu pleacă, în avans, spre edilul-șef din comuna respectivă?