TREPTELE RAIULUI (8)

Sa nu iei numele Domnului, Dumnezeului tau în desertul fatalismului!

Înca din antichitatea culturilor precrestine, destinul s-a aflat mereu printre întrebarile existentiale ale gândirii unei omeniri putin cunoscatoare, dar dornica de a-si afla rostul vietii, dincolo de cel al traiului cotidian. Zeii le pareau a fi detinatori ai unor puteri supraomenesti care puteau influenta viata pamânteasca, în bine sau rau. De aceea trebuiau îmbunati cu daruri si jertfe si nu suparati. Celor mai înalte zeitati li s-au ridicat temple fastuoase, statui împodobite cu aur si pietre pretioase, erau sarbatoriti în anumite zile dupa ritualuri pagâne ce culminau deobicei în betii orgiastice. Biblia pastreaza în paginile ei descrierea acelui nefericit moment când poporul, de abia iesit din robia egipteana, a adus aur pentru cioplirea vitelului-idol, la poalele Sinaiului, în vreme ce Moise era pe munte pentru a primi Legea de la Dumnezeu. Tendinta profana de revenire la jertfele placute trupului, sanctionata apoi aspru de Moise, s-a perpetuat si agravat pâna în acest prezent ce se cuvine folosit nu spre risipirea si pierderea sufletului nostru în micimile averilor si desfatarilor trecatoare, ci spre câstigarea vesniciei ceresti a Împaratiei pregatite celor care urmeaza Calea Lui Hristos.

Antichitatea avea oracole ridicate în cinstea lui Apollon, cum erau cele la Delfi, Delos si Calkedon, sau altele în Olympia si Dedona, închinate lui Zeus. Oamenii aflau astfel de raspunsurile date de zeitate, prin oracol. Cel mai vestit era oracolul din Delfi unde se afla preoteasa Pitia, renumita pentru prezicerile sale. Oamenii întrebau referitor la actiunile lor viitoare legate de calatorii, expeditii razboinice, tranzactii, casatorii s.a., erau însotite de daruri bogate si jertfe. “Zeii atotputernici” induceau celor din vechime credinta în predestinare.

Actualul început de mileniu a adus o nefericita revenire la practicile pagâne. Oracolul din Delfi este asaltat si astazi de turisti, unii reuniti în asociatii neopagâne cu practici asemanatoare celor antice, adaptate modernismului, adica folosesc droduri si stimulente chimice, ceea ce le provoaca stari ecstatice ce sfârsesc la spital.

Predestinarea este o credinta gresita, întretinuta si încurajata de mantica (practica ghicitului în stele, în palma, în cafea si câte altele), vadeste necredinta în purtarea de grija a Tatalui Care ne-a dat viata, pe care sa o folosim cu întelepciune pentru a ne câstiga locul pierdut din Rai.

Ideea predestinarii a fost tratata, dupa cum vom vedea, cu un ambalaj lingvistic pretios si etalat pe anume capitole pentru a încapea într-o structura ce se doreste a fi filosofica, dar nu este decât o lamentabila si goala încercare de negare pseudo stiintifica a Pantocratorului.

În anul 2001 a fost publicata în România o cartulie pe a carei coperta frontala era scris: “Lumea întreaga, sub orice fata am privi-o, este cârmuita de legi firesti si fatale. Fatalitatea domneste asupra fenomenelor sociale, întocmai ca si asupra celor fizice si fiziologice”. Aceste afirmatii erau asezate sub pretentiosul titlu Teoria fatalismului, sub numele lui Vasile Conta, despre a carui biografie aflam din Dictionarul Enciclopedic Român (Ed. Politica, Bucuresti, 1962, vol. 1, p. 772) câteva date ce limpezesc profilul autorului: Conta Vasile (1845-1882) filozof materialist, promotor al evolutionismului si ateismului. Ateismul lui Conta, declarat deschis, era “influentat de materialismul francez si de cuceririle stiintelor naturii, în special a darvinismului”. Cu studii la Iasi si apoi în Belgia, a fost profesor de drept la Universitatea din Iasi, deputat si ministru al instructiunii într-un guvern liberal.

Dupa Teoria fatalismului (1876) a conceput un sistem pe care sa-si aseze ideile fataliste, anume, Teoria ondulatiunii universale (1877). A urmat si o proprie Originea speciilor (1877). Apoi, probabil din dorinta de a da un contur mai amplu gândirii sale, a continuat cu Încercari de metafizica (1879) si Bazele metafizicii (1890), anul în care se nastea Nae Ionescu, celalalt metafizician despre care am amintit în articolul trecut.

Este inutil a argumenta slabiciunile de principiu ale fatalismului, ce condamna fiinta la o dezarmare totala în fata “oracolului”, careia trebuie sa i se supuna omul, îndemnat la pasiva asteptare a desfasurarii unui scenariu al vietii care nu-i apartine si nici nu-l poate modifica. V. Conta stabileste arbitrar doua tipuri de credinta: “Credinta rationala pe care o acordam oamenilor sau cartilor care ne spun lucruri ce pot fi verificate, si Credinta nerationala sau oarba, aceea care nu îndeplineste conditiile de mai sus, si în special aceea care se refera la lucruri care nu pot fi verificate prin experienta. Asa este, bunaoara, credinta în cosmogoniile religioase” (Vasile Conta, Teoria fatalismului, Ed. Librom Antet, colectia Incitatus, 2001, p. 92)

Sintagma cosmogoniilor religioase include în opinia lui Conta si credinta iudeo-crestina, asezata asadar în zona socotita de el “nerationala si oarba”. Oarba este de fapt “credinta rationala” incapabila de a scruta relatia dintre datele istorice retinute de cercetarile arheologice si de documente, raportate la scrierile pastrate în Biblie.

Falsitatea

fatalismului

Cu totii cunoastem cataclismul petrecut în vremea lui Noe, atestat biblic, dar si arheologic prin descoperirea placutelor de argila îngropate la Ur sub adânci straturi de namol si expuse la British Museum din Londra dupa ce au fost descifrate sub forma Epopeii lui Ghilgames, unde potopul este descris si din perspectiva culturii sumeriene, având similitudini evidente cu redactarea din Facere a lui Moise. Confirmarea conflagratiei lichide au dat-o si sapaturile geologilor al caror rezultate au dus la stabilirea conditiilor unice ce au putut produce evenimentul, rezumate într-un film produs de NASA. Dar potopul lui Noe nu a fost deloc o fatalitate, ci rezultatul firesc al decaderii morale a oamenilor din vremea aceea, când: “Domnul a vazut ca rautatea oamenilor s’a marit pe pamânt si ca toata închipuirea din gândul inimii lor era fara’ncetare numai spre rau. Si S’a cait Domnul ca l-a facut pe om pe pamânt, si S’a mâhnit întru inima Sa. Si a zis Domnul: “sterge-voi de pe fata pamântului pe omul pe care l-am facut, de la om pân’la dobitoc si de la târâtoare pân’la pasarile cerului, caci Ma caiesc ca le-am facut”. Noe a aflat har în fata Domnului Dumnezeu” (Facere 6, 5-8).

Iata ratiunea divina reparând creatia printr-o masura drastica dar strict necesara în conditiile în care decaderea oamenilor ajunsese la un punct de unde îndreptarea nu mai era posibila. Refuzul omului la chemarea Lui Dumnezeu spre desavârsire implica masuri pedagogice divine mai aspre sau mai blânde, care au totdeauna un caracter dinamic în functie de raspunsul uman.

Dumnezeu ne-a aratat ca Sodoma ar fi fost salvata de la potopul focului daca s-ar fi aflat doar câtiva oameni drepti în cetate. Cum doar Lot era drept, Domnul a trimis îngerii Sai pentru a-l salva. Femeia lui Lot, în lipsa ei de respect si recunostinta pentru ca fusese salvata de pedeapsa alaturi de familie, nu a ascultat de interdictia de a privi înapoi vâlvataia cazuta din cer peste Sodoma. Nestapânirea ispitei curiozitatii i-a adus împietrirea ce înca poate fi vazuta si astazi ca o statuie rasucita pe marginea drumului de lânga Marea Moarta ce acopera cenusile Sodomei.

Cine urmeaza pedagogia dumnezeiasca cu sârguinta are mereu alaturi ajutorul si rasplata dumnezeiasca si mare bucurie ce îl însoteste. Cei care refuza se îndeparteaza de pronia si grija divina, iar durerile si necazurile ce urmeaza nu sunt de loc fatale sau predestinate, ci sunt rezultatul firesc al departarii de izvorul nesecat al bunatatilor vesnice.

Oricine se afla în desert si pleaca din oaza umbrei palmierilor de lânga izvorul limpede si racoros, pentru a cauta fata morgana din zarile încetosate de arsita, risca sa se rataceasca si sa se piarda printre nisipurile ce îl vor înghiti.

Destinul ca simfonie

Simfonia Destinului, vestita lucrare a lui Beethoven, a daruit lumii un unic si magnific comentariu muzical al predestinarii omului, aparent incapabil sa se opuna realitatii potrivnice. În cazul marelui compozitor, pierderea treptata a auzului nu putea fi decât cea mai cumplita încercare, ce se ridica ca un obstacol insurmontabil în calea puterii de creatie ce clocotea în sufletul muzicianului.

Framântarile interioare au fost sublimate în plan sonor în cea mai cântata înlantuire de sunete din istoria muzicala a omenirii, Simfonia Destinului. Înclestarile armonice dintre boala implacabila a surzeniei si dorinta omului de a o birui, se dezlantuie cu forta uriasa a celor patru lovituri de timpani ale destinului la usa sufletului omenesc ce nu poate accepta grava si ireparabila pierdere.

Precum David a învins cândva pe Goliat, asa si omul învinge obstacolul surzeniei; continua sa compuna, sa scrie minunatele simfonii Pastorala dar mai ales Simfonia Pacii, lucrare în care poemul lui Schiller Oda Bucuriei este inclus în simfonie ca ofranda Lui Dumnezeu, Care i-a daruit lui Beethoven un auz interior mult superior celui pierdut, prin care a primit din ceruri sonoritatile îngerilor transpuse în operele sale ultime, dintre care Missa Solemnis, unde se unesc muzical cerul cu pamântul si credinciosii cu Iisus Hristos.

Alexandru Mihail Nita