Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (VIII)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit. Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând.

Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână.
Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul cîtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”.

Năzuirea după Dumnezeu ca după cel mai mare bine este cu putinţă doar dacă nevoitorul a trăit sentimentul dulceţei vieţii în Hristos şi a văzut cât de bun este Domnul. Urcuşul minţii sau dorul ei către Dumnezeu sporeşte în măsura în care se întăreşte şi lucrarea lăuntrică, care este pentru el asemenea unui pământ fertil, în care încolţeşte sămânţa şi creşte. De aceea, pentru a păstra această stare lăuntrică din care să se nască tânjirea cea după Dumnezeu, sunt de trebuinţă acestea:
1) Să-ţi deprinzi mintea a vieţui în prezenţa lui Dumnezeu. Să o sileşti să-l vadă neîncetat pe Dumnezeu, căci este aproape, şi să se înalţe până la simţământul că ochii Lui te privesc.
2) Toate să le faci spre slava lui Dumnezeu şi să nu năzuieşti nimic altceva, în orice lucrare ai săvârşit, fie ea lăuntrică sau exterioară; aceasta să fie măsura fiecărei lucrări începute şi ea să poarte întipărită pecetea sa.
3) Să săvârşeşti totul cu conştiinţa că este voia lui Dumnezeu; lucrează călăuzit de voia Lui şi supune-te ei întru toate, cu tot sufletul tău. Tot ce ţi se întâmplă, să primeşti ca din mâna Domnului.
Prin aceste lucrări duhovniceşti, mintea va vedea din ce în ce mai limpede pe Dumnezeu şi se va întări în vederea Lui. Acestă vedere se dă, de cele mai multe ori, în timp ce omul stă în rugăciune în prezenţa lui Dumnezeu şi sporeşte tot prin această petrecere în rugăciune înaintea Lui. Ea este începutul în sine al urcuşului spre unirea vie cu Dumnezeu.

Semnele harului

Împreună cu vederea lui Dumnezeu se arată şi se desăvârşeşte închinarea în duh, plină de evlavie. Omul simte cum Dumnezeu îl primeşte şi că urcă spre El, la fel cum fierul este atras de un magnet. Sufletul începe să se înstrăineze de toate lucrurile, simţind răceala pe care o emană. Pe măsură ce inima se curăţeşte şi se îndreaptă, harul dumnezeiesc adumbreşte sufletul şi îl hrăneşte într-un chip care scapă uneori chiar şi lucrătorului însuşi. Semnele venirii Duhului Sfânt sunt petrecerea plină de linişte, arzătoare şi nesilită înaintea lui Dumnezeu, însoţită de simţăminte de evlavie, cutremur, bucurie şi alte asemenea. Omul se bucură să fie singur cu Dumnezeu fără a mai ieşi, departe de toţi ceilalţi, fără să dea nici o atenţie la cele ce se petrec în afara lui. El dobândeşte împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, care este acea pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14,17). O asemenea adâncire lăuntrică sau cufundare în Dumnezeu este numită şi linişte a minţii sau răpire către Dumnezeu; ele ne pot cerceta, dar ne şi pot părăsi; de aceea, scopul nostru este să le transformăm într-o stare permanentă.
Condiţia esenţială pentru unirea cu Dumnezeu este curăţirea inimii, astfel încât să-l poată primi pe Dumnezeu. Cel mai important lucru în această privinţă este trezvia inimii, întrucât inima este vistieria duhului osârduitor. Pentru ca faptele, exerciţiile şi lucrările să fie mântuitoare, e necesar să-şi aibă obârşia înăuntru, căci biruinţa în luptă vine doar dinăuntru. Trezvia sau străjuirea inimii este nevoinţa cea mai însemnată. Toate cuvintele Sfinţilor Părinţi se referă la străjuirea inimii – ea este nepreţuită, deoarece ce este în inimă aceea iese în afară în chipul faptei.

Unirea cu Dumnezeu

Pasul decisiv către urcuşul spre Dumnezeu este lăsarea desăvârşită în voia Lui; după săvârşirea acesteia, mai cu seamă Dumnezeu devine Cel Ce lucrează. Ne unim cu Dumnezeu, astfel încât să se sălăşluiască şi să înceapă a umbla în noi, înveşmântând duhul nostru ca o haină, aşa încât tot El să fie şi Cel Care ne călăuzeşte raţiunea, voinţa şi sentimentele; şi orice se doreşte şi se lucrează în noi să fie opera Lui; El să lucreze totul în toate, iar noi să devenim unelte în mâinile Lui şi să ne umplem de El în gânduri, dorinţe şi simţăminte, cuvinte şi fapte. Aceasta este ceea ce caută Dumnezeu, Stăpânitorul a toate, fiindcă El singur lucrează totul în făpturile Sale şi prin ele. Orice duh care-şi înţelege chemarea trebuie să caute şi el asta. Împotrivirea încăpăţânată faţă de puterea lui Dumnezeu va înceta doar atunci când lucrarea şi voinţa noastră, personală, liberă şi care acţionează de la sine vor îngenunchea înaintea Lui, când vom rosti cu hotărâre lăuntrică rugăciunea:”Fă Tu, Doamne, fă cu mine după voia Ta, căci sunt orb şi neputincios.”Aşadar, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui. În această clipă puterea lui Dumnezeu pătrunde în duhul omului şi îşi începe lucrarea sa atotcuprinzătoare. Aceia care s-au predat pe sine lui Dumnezeu şi cred din adâncul inimii că Dumnezeu are grijă de noi dobândesc adevărata isihie. Unii ca aceştia vor gusta curând din roadele Duhului, care sunt: netulburarea minţii, gândurile curate, răpirea către Dumnezeu, rugăciunea nesăturată, trezvia neclintită, lacrimile neîncetate şi toate celelalte. Arderea duhului pricinuită de unirea cu Dumnezeu îl curăţă în totalitate pe om şi-l înalţă pe treapta nepătimirii. Firea noastră se topeşte în acest foc precum metalul brut în furnal şi iese din el strălucind de curăţie cerească şi făcându-se un templu vrednic de a-l primi pe Dumnezeu. Materia patimilor este nimicită, mistuită fiind de focul dumnezeiesc. Acesta este înţelesul despătimirii, după Sfântul Ioan Scărarul:…nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului.” Cine s-a învrednicit să vieţuiască în această stare, deşi acoperit de trup stricăcios, este un templu al Dumnezeului Celui Viu, care îl călăuzeşte şi-l povăţuieşte în toate cuvintele, faptele şi gândurile sale. Unul ca acesta poate spune liniştit: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”.