Viața în Hristos (LV): Fiii pierzării
80. Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică – cea mai ușoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârnește piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decât prin osteneală și foame, însă acestea trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblânzesc încât nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și ai mâniei din trup. Foamea îmblânzește fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care știe cumpăni pentru fiecare în parte: măsura, trebuința și putința …
81. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine “primul pui al diavolului”. Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârnește potrivnicul în noi înșine: iubirea trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deșarte și s-a desfăcut din toată dragostea lumească și și-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.
Când vrei cu toată sinceritatea și tăria să birui piedica a doua a viciilor minții, despre care credeai că ești tu însuți, atunci și Dumnezeu sporește dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât și piedica din cale e mai mare.
82. Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc și de legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă și se mărturisesc pe ei înșiși, străini și călători pe aici pe pământ. Sufletul are și el o parte pătimașă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viața cea trupească, așa se învoiește și se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să-i fie veșnică viața aceasta vremelnică.
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul și cu avuția, care toate aici rămân. Iar dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde.
83. Și totuși n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-și curățesc sufletul de patimi prin multe osteneli – și sufletul are patimile lui: părerea, slava deșartă și mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovnicești, cad în primejdia de a se îndrăgosti așa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting și se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicești, te poate face să uiți că încă n-ai ieșit cu totul din împărăția ispitelor. Sufletul însă care se mântuiește este acela care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine și petrece ca un dus din lumea aceasta.
84. Mare este taina pocăinței. Nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nici o înfricoșare, și iarăși să-i împace cu Sine.
Poate tocmai pentru că e așa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de “știință”, și afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care știu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu preot și să-și înșire toate fărădelegile și scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptății, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.
85. Taina pocăinței sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curățesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obștea creștină, e botezul din apă și din Duh, sau nașterea a doua, când suntem înzestrați cu darurile Duhului Sfânt, după atotștiința de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea botez e botezul pocăinței sau al lacrimilor, pe care-l putem face, și trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conștiința cu greșeli față de Dumnezeu, față de oameni și față de noi înșine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat și a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui și cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinței creștine dreptmăritoare.
86. Mântuitorul nostru a întemeiat și are numai o Biserică creștină și nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul și, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfințește pe păcătoși. Celelalte “biserici” – casele de adunare ale sectelor – nu sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiți, răzvrătiți, și ca atare nu sfințesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată lumea și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuși, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim e apostolească, adică își are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alții în șir neîntrerupt, suind până la Apostoli și prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte “biserici” ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.
87. Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obștea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o înnegrește rugina răutății, produsă de împrejurările pământești. Ea rămâne nemișcată și neștirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor și încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învățătură sau viață, în credință sau rânduiala ei. De aceea se întărește prin Har, înțelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe necredincioși, dăruindu-le lumina cunoștinței adevărate; pe de altă parte păstorește cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaș și fără beteșug ochiul înțelegerii lor.
88. Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmașă care prin diferite amăgiri și înșelătorii îi face să se creadă întru sine mai presus de Biserică și de cele șapte soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe fiecare, fără să țină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare și sub aripile căreia putem să creștem și să ne mântuim.
Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoțită de tot felul de puteri și semne și de minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării, fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinții Părinți, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii și ca să cadă sub osândă toți cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea.
Ioan BUTIURCÄ‚
