Bordelurile mureșene în vizorul “luptei de clasă”

Are 95 de ani, dar nu arată. La fel de sprinten la minte și la trup ca un “tânăr” de 60 de ani, Gheorghe Opriș este o istorie vie a orașului. A fost coleg de școală cu artistul emerit George Calboreanu, cel care a făcut un rol de referință în “Apus de Soare”, cu sculptorul Ion Vlasiu cu care a legat o strânsă prietenie.

A fost și funcționar în Primăria orașului Târgu Mureș pe timpul primarului Dandea…Ar putea să povestească ore în șir și să te surprindă mereu cu fapte și oameni pe care noi, cei ce aparținem altor generații, i-am cunoscut doar din cărți, din ziare sau din filme documentare. O poveste interesantă ne-a spus și despre bordelurile mureșene, pe care în anii ’50, viceprimar fiind, a primit dispoziție de la partid să le desființeze.

Școala de artă din Palatul Culturii

Prin anii ’25-’26, Gheorghe Opriș era un tânăr elev care urma o școală de meserii. Atunci l-a cunoscut pe George Calboreanu care, grație unui doctor inimos – actor în timpul său liber – desfășura cursuri gratuite în Palatul Culturii cu tinerii mureșeni amatori de teatru. Dintre ei se detașa tânărul Calboreanu care însă din păcate nu prea era luat în serios de colegi. Ba mai era și șicanat pe deasupra. Poate și datorită fizicului său, “împlinit” în mod prematur în raport cu cel colegilor de aceeași vârstă. Cu toate acestea, băiatul profesorului Calboreanu – director de școală în Târgu Mureș – persevera. O făcea cu tenacitate și încredere în steaua sa. “În ’40, la cedarea Ardealului, ne-a relatat Gheorghe Opriș, familia Calboreanu s-a refugiat în vechiul Regat al României. Nu s-au mai întors niciodată în aceste locuri. Nici chiar când timpurile s-au schimbat și ar fi putut să o facă. Cu siguranță că nu erau de pe aici și probabil că nu îi lega nimic de aceste locuri. De atunci nu l-am mai văzut în carne și oase pe George Calboreanu. Doar pe peliculă. Devenise într-adevăr actor și nu unul oarecare. Se ținuse domnule de cuvânt și ajunsese cineva! Ștefan cel Mare, rolul său din “Apus de Soare” a fost unul de referință”. “Coleg am fost și cu Vlasiu, ne-a mai spus Opriș. Era un om foarte serios. Tot ceea ce făcea, făcea temeinic. Am legat o prietenie strânsă încă de atunci și care n-a încetat nici după ce a ajuns un mare artist. Mă vizita deseori acasă la Sângeorgiu de Mureș. De multe ori când pleca la Deda, locul unde lucra el de preferință, trecea pe la mine pe acasă. Mai stăteam de vorbă, îl mai aprovizionam cu legume, cu zarzavaturi…la noi se găseau întotdeauna de toate. Era un om bun la suflet… uneori poate cam însingurat și care trecea destul de repede de la o stare la alta. Eu cred că din păcate, Vlasiu și-a risipit din talentul cu care l-a dăruit Dumnezeu în momentul în care s-a apucat și de pictură…”

Subordonatul lui Dandea

Începând din 1930 a lucrat în Primăria Târgu Mureș. Era electrician, iar la vremea aceea, toți angajații Primăriei erau considerați funcționari. “Pe Emil Dandea, a declarat Gheorghe Opriș, l-am întâlnit de puține ori. Strict probleme de serviciu și pe care de regulă le rezolva prin șeful de compartiment, inginerul Cioran. În treacăt fie spus, inginerul Cioran, care era și șeful meu, era rudă cu marele filosof de mai târziu, Emil Cioran. A plecat și el în ’40 și nu s-a mai întors prin aceste locuri. N-am mai aflat nimic despre inginerul Cioran după aceea. Cât despre Dandea ce să vă spun? Îmi făcea impresia unui om corect, dar foarte rigid. Poate e numai o părere. Oricum, eu din poziția mea nu l-am cunoscut foarte bine… Din acele vremuri mai păstrez o legitimație cu semnătura lui Dandea”. În 1939 a plecat din Primărie. Războiul era doar o chestiune de timp, iar Gheorghe Opriș a fost mobilizat cu regimentul său de infanterie, pe granița de vest a țării. “Cedarea părții de nord-vest a Ardealului, m-a prins pe graniță, la Medieșul Aurit, ne-a spus Opriș. Toți soldații ardeleni am trăit atunci o mare dramă. Pe măsură ce armata română – și cu ea și regimentul meu – se retrăgea din teritoriul cedat, conform prevederilor de la Viena, armata maghiară înainta. Pe drum, cei care erau din zona cedată și doreau să rămână în respectivul teritoriu, erau demobilizați din armata română, și li se întocmeau acte de lăsare la vatră. Printre ei și eu…Nu știam ce ne va aștepta. Oricum eu nu puteam să-mi las familia, pentru că nu aveam pe nimeni nicăieri în altă parte. Și după aceea, mi-am pus de multe ori problema, oare ce altceva aș fi putut să fac, de vreme ce alții hotărâseră în numele nostru să cedăm fără niciun foc de armă?”.

Disponibilizat pe criteriu etnic

Proaspăt demobilizat din armata română, Gheorghe Opriș, s-a reîntors la Primăria din Târgu Mureș, vechiul său loc de muncă. S-a trezit disponibilizat și aici. A mai lucrat doar o lună și jumătate. Între timp devenise un indezirabil etnic și ca el toți românii din Primărie. “Am mai apucat, ne-a spus el, să-l primim pe 16 septembrie 1940, pe regentul Horthy la Târgu Mureș. Ca salariat al Primăriei, am contribuit și eu la instalarea tribunei oficiale de unde acesta a privit defilarea trupelor și apoi le-a vorbit mureșenilor… adică unei părți dintre mureșeni. Apoi, în dimineața zilei de 3 octombrie 1940, am fost adunați într-o sală a Primăriei un lot de circa treizeci de oameni. Ni s-a spus în limba maghiară că am fost disponibilizați, dar fără a ni se comunica motivul. Am protestat timid, prin vorbe, dar nu ni s-a mai dat nicio lămurire în plus. N-am fost nici primul și nici ultimul lot. După noi au mai urmat și alții. Mai tragic a fost pentru cei care aveau locuințe de la Primărie. Lor li s-a spus că trebuie să elibereze respectivele spații în 48 de ore. Pentru ceilalți dintre noi a fost ceva mai simplu. Am predat ceea ce am avut în primire în aceeași zi. Am primit o hârtie de la administrație în limba maghiară – o păstrez și azi – și am plecat. Începuse “curățenia” de toamnă… pe criteriu etnic. Până la sfârșitul lui octombrie, “curățenia” era gata”.

Când “lupta de clasă” se ascute

Toată viața, Gheorghe Opriș, a fost un om de stânga, un socialist cum îi place să se autodefinească. A fost un simpatizant al lui Constantin Titel Petrescu, iar în 1948, când a avut loc fuziunea PSDR cu Partidul Comunist, fuziune din care s-a născut Partidul Muncitoresc Român – de fapt aceeași Mărie (comunistă) cu altă pălărie (una muncitorească) – Gheorghe Opriș chiar a crezut cu sinceritate că o coabitare cu comuniștii este posibilă. Când s-a convins de tristul adevăr era prea târziu. Oricum nu putea face nimic. Fusese reprimit în serviciu la Primărie, se născuseră copii… ar fi avut foarte mult de pierdut dacă ar fi avut o atitudine de frondă. “Am acceptat. Nu eram un rezistent, a declarat Gheorghe Opriș. În 1949, am fost numit viceprimar al orașului Târgu Mureș. Dacă n-am reușit să fac bine oamenilor, am căutat însă să nu le fac rău. A fost unul dintre principiile mele de viață. Nu cred că s-a putut plânge cineva de mine. Chiar dacă uneori a trebuit să fac și lucruri mai puțin plăcute. Pentru mine s-au pentru cei din jur”. Uneori a primit și sarcini ingrate, dar n-a avut ce face. Trebuia să le rezolve. Așa a trebuit să procedez în 1950. “Am primit atunci sarcină de la partid, ne-a mai spus Gheorghe Opriș, să desființez bordelurile din Târgu Mureș, iar pe “fetițe” să le încadrez în muncă. Erau două bordeluri în oraș. Mă refer la cele oficiale. Unul pe strada Stelelor și unul pe Morilor. Le-am adunat pe fete în salon și le-am explicat că timpurile s-au schimbat, că acum vor avea cu toate un loc de muncă, cinstit, că nu mai trebuie să se lase exploatate… Să nu vă spun ce poveste a fost… Multe dintre ele nu vroiau să se lase de meserie, iar la fabricile unde le-am repartizat nu vroiau să le primească, că vezi Doamne, le strică “atmosfera”… La Fabrica de conserve a fost chiar o grevă a femeilor care nu le primeau în fabrică pe noile angajate cu trecut atât de tulbure. A trebuit să merg acolo, să duc muncă de lămurire și cu grevistele… Până la urmă le-am convins șI le-au primit. Peste un an de zile când am mers la o ședință de partid la Fabrica de conserve, o tânără din prezidiu, pe care eu nu o cunoșteam, m-a oprit după ședință și mi-a mulțumit. Reușise, spunea ea. Trecutul rămăsese în urmă. Devenise acum fruntașă în muncă… O altfel de muncă, bineînțeles”.

Nicolae BALINT