Jocuri murdare

Marea Britanie s-a implicat în pregătirea războiului din Irak cu cel puțin nouă luni înainte ca parlamentarii britanici să aprobe acțiunea militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, conform unui document secret al Pentagonului, care a ajuns în mâinile presei engleze. Detaliile documentului, publicat în ziarul Evening Standard, indică, printre altele, faptul că liderii militari britanici au luat parte la o conferință privind planificarea războiului din Irak, alături de omologii lor americani, în luna iunie 2002. La acea vreme, prim-ministrul Tony Blair asigurase în mai multe rânduri opinia publică internă și internațională, că nu a fost luată nici o decizie referitoare la declanșarea unei acțiuni militare contra regimului lui Saddam Hussein.

Zaruri aruncate

Dezvăluirile din presa britanică alimentează speculațiile conform cărora premierul Tony Blair a căzut de acord să se alăture intervenției militare americane împotriva Irakului cu ocazia întâlnirii din aprilie 2002 cu președintele George Bush, la ranch-ul acestuia din Texas. Aceste speculații au fost negate întotdeauna cu vehemență de Tony Blair.  
Denumit “Operațiunea Libertate pentru Irak: Lecții Strategice Învățate”, documentul a primit clasificarea “Secret/Noforn”, această titulatură interzicând distribuirea lui guvernelor străine. Raportul a fost înaintat secretarului apărării Donald Rumsfeld în luna august 2003. În paginile documentului sunt prezentate amănunte despre întâlnirile și preparativele de război care au avut loc, înainte ca reprezentanții Consiliului de Securitate al ONU să aprobe Rezoluția 1441 din 8 noiembrie 2002. Această rezoluție îi oferea lui Saddam Hussein o ultimă ocazie de a se dezarma, în caz contrar dictatorul irakian urmând să sufere “consecințe serioase” pentru lipsa cooperării cu ONU.

Strategia de război

Printre evenimentele consemnate în raport figurează:
1. O conferință de planificare militară la care au participat Statele Unite, Marea Britanie și Australia – principalii membri ai viitoarei Forțe de Coaliție -, desfășurată în 28 iunie 2002.
2. O discuție între generalul Tommy Franks, comandantul trupelor americane din timpul războiului irakian și omologii săi britanici privind trimiterea militarilor englezi în Turcia, lângă frontiera de nord a Irakului. 
3. Un ordin emis de Pentagon la data de 7 octombrie 2002 referitor la operațiuni în zona “frontierei de nord” – opțiune care a fost blocată ulterior de refuzul Turciei de a permite trupelor coaliției să atace Irakul de pe teritoriul său.
4. Planul general de război, cu numele de cod 1003V, redactat în 31 octombrie 2002, cu opt zile înaintea aprobării Rezoluției 1441 și cu o lună înainte ca echipa inspectorului ONU, Hans Blix, să înceapă căutarea armelor de distrugere în masă în Irak.

Cinism britanic

Pe 16 iulie 2002, la trei săptămâni după conferința de război, premierul Tony Blair le-a spus parlamentarilor britanici că “nu a fost luată nici o decizie privind declanșarea unei intervenții militare” în Irak. Mai mult, cu trei zile înainte, pe 13 iulie, ziarul Financial Times a citat un oficial al Ministerului Apărării care a declarat: “Nu avem în prezent nici un fel de planuri privind invadarea sau atacarea Irakului.” La sfârșitul aceleiași luni, Blair le-a răspuns ziariștilor în cadrul unei conferințe de presă că “se face prea mult tapaj fără motiv în chestiunea Irakului.”
Cinismul oficialilor englezi a atins noi culmi în perioada premergătoare războiului.  Pe măsură ce tensiunile privind Irakul au crescut – odată cu publicarea în septembrie 2002 a dosarului guvernului britanic privind armele de distrugere în masă, aprobarea Rezoluției 1441 și încercarea eșuată a Statelor Unite și Marii Britanii de a obține o a doua rezoluție care să autorizeze folosirea forței militare – , guvernul de la Londra a continuat să insiste că scopul său este dezarmarea Irakului și nu înlăturarea lui Saddam Hussein.

Un purtător de cuvânt al guvernului de la Londra a refuzat să facă vreun comentariu  asupra autenticității documentului publicat de “Evening Standard”. El a declarat că decizia de a se alătura ofensivei militare americane a fost luată în urma votului parlamentului din 18 martie 2003, dar a admis că, în lunile premergătoare războiului, Londra a luat în discuție o “varietate de opțiuni în privința Irakului, fără ca acest lucru să însemne luarea vreunei decizii”.