Clubul vrăjitoarelor

Unele femei n-au primit de la Domnul darul de-a fi scorpii. Oricât ar încerca, nu le iese. Geloase poate pe cele care sunt scorpii și atunci când nu doresc, își încearcă norocul în altă direcție. De pildă, se fac vrăjitoare. E un brand mult mai puternic și chiar mai seducător decât, de pildă, al muzei. În general muzele sunt văzute ca niște pițipoance inculte și cam subțire îmbrăcate. Ba chiar transparent indiferent de anotimp. Să fii vrăjitoare e altceva, presupune maturitate, stil, versatilitate. Într-un cuvânt, femeie stăpână pe mătură. Dorul de mătură e atât de aprig uneori, sentimentul sublimului atât de înaripat, încât cum pun mâna pe-o ustensilă și-o vără între picioare și iau drumul cerului, ținând-o tot într-un chicot și-o suspinare.                                                                                                            

De ceva vreme încoace niște doamne culte și deosebit de simandicoase din anturajul literar-academic al Clujului s-au pomenit că au darul vrăjitoriei. Prima care a avut revelația a fost Casandra, altfel o perlă șlefuită minuțios de mâna geniului și o apariție de-a dreptul plăcută. Cum stătea ea într-o zi la dezbateri la un seminar despre poezia trubadurilor cu niște masterande sofisticate de la Filologie, a simțit dintr-o dată căldură neobișnuită și mâncărimi defel diplomate între, mă rog, picioare. Ca să nu se dedea scărpinăturilor direct acolo între studente, s-a scuzat și degrabă a ieșit afară. S-a dus direct la toaletă. Ridicându-și fusta de tot fără să mai stea pe gânduri constată ceva mirobolant. Între picioare i se ivise o coadă de măturoi. Vânjoasă și agitată. Cum a pus mâna pe ea să o pipăie,  desigur cu o privire îngrozită însă nu lipsită de oarecare atracție păcătoasă, coada a început să se uuumfle, să vâjâie dând a se roti. Simțind coada zbătându-i-se între pulpe Casandra, fermă ca o alpinistă, a apucat-o zdravăn cu amândouă mâinile. Strânsă cu-ndemânare coada a zvâcnit mai întâi în stânga și dreapta, s-a opintit, a pârâit de câteva ori și-n cele din urmă și-a luat zborul. Lunecând pe ea când într-o parte, când în cealaltă, Casandra țipa mai curând surprinsă decât speriată, încercând să-și găsească linia de echilibru. Coada, frenetică de-a dreptul o purta bâzâind din toaletă în toaletă, o ridica până spre tavan, dar când să se lovească cu capul de perete își schimba direcția, se rotea prin aer pentru a coborî în picaj spre tronul de tihnită zăbavă al veceului. Cu toată groaza ce-o încercase Casandra începu să se simtă întremată de adrenalină, să prindă roșeață în obraji și să râdă în hohote de una singură. După vreo cinșpe minute de zbor, coada de măturoi se înmoaie, dă semne de blazare, își încetinește vâjiitul și o aterizează în dreptul ușii pe proaspăta piloată paranormală.
În răgazul în care și-a tras sufletul după plăcuta uvertură Casandra a avut revelația unei noi dimensiuni, emoționante, a realului. Așa că s-a gândit să transmită secretul mai departe, să facă din vrăjitorie un modus vivendi al filoloagelor. Și-a dres ținuta în fața oglinzii de la toaletă, și-a dat cu peria prin păr, și-a corectat rujul pe buze și a revenit în sala de curs unde masterandele o așteptau agitate și zgomotoase. Jovială, aproape perpelită Casandra se puse la catedră. Cu gest solemn extrase coada dintre picioare prezentând-o fetelor oarecum ceremonios. Apoi rezumă în cuvinte pline de freamăt experiența traversată și le propuse să facă un experiment, o probă de praxiologie vrăjitorească. Cine vrea să-ncerce, cine dorește? Fetele se cam codeau la-nceput. Cine știe ce-o fi cu drăcia aia. Una dintre masterande mai curajoasă, Sănduța, își luă inima-n dinți, oferindu-se să încerce instrumentul. Îl luă în mâini cu evlavie, și-l așează între picioare mângâindu-l de-a lungul. Îl gâdilă sub gușă – ciudata lui gușă nicidecum închipuită, ci foarte asemănătoare celei de curcan – dar instrumentul rămâne bleg. Mai încearcă o dată. Nimic.
Casandra, amintindu-și rapid detaliile aventurii îi sugerează Sănduței să-și dea jos blugii de pe ea și să încerce cu instrumentul direct pe cracul gol. Deodată coada începe să se rotească precum sfredelul izbind-o pe călăreață când de un perete, când de celălalt. Căuta parcă o direcție și, cum prinse un geam deschis, țuști, o zbură pe Sănduța afară bâzâind în rotocoale peste brazii din curtea Filologiei. Panicată de inițiativa instrumentului neascultător Casandra ieși la geam și-i strigă Sănduței: ține-te bine, să nu-i dai drumul din mâini orice-ar fi! La drept vorbind, nimeni nu știa cum se conduce instrumentul, cum se frânează și cum se oprește, dar era bine să-l strângi în mâini. Preț de vreo două ceasuri Sănduța a planat pe deasupra Clujului peste catedrale, peste cartierele prăfuite, peste Cetățuie și turnul de parașutiști, pe care-l lovea în joacă cu piciorul, peste Făget și Feleac, pe deasupra livezilor din Dâmbul Rotund. Toate astea le-a aflat Casandra după ce Sănduța a revenit în sala-aeroport de la Filologie. De-atunci practica datului cu mătura a înlocuit cursurile de creative writing, iar psihanaliza focului dinlăuntru a deturnat pasiunea pentru literaturi comparate.