Dr. Ioan Ranca, o viata daruita arhivelor

A înfiintat si gestionat doua sedii ale arhivelor statului. Timp de aproape 35 de ani a facut aceeasi munca. Cu pasiune, cu râvna, cu daruire si cu acribie. O munca grea, migaloasa, considerata de unii anosta. Pentru lucratorii din arhive nu lipseste nici chiar riscul contactarii unor boli. Cu toate acestea, pentru împatimitii cercetarii documentelor din arhive, exista si satisfactii. Finalitatea muncii lor se concretizeaza în studii, cercetari si carti de valoare. Ioan Ranca, fost sef al Directiei Judetene Mures a Arhivelor Statului, este unul dintre acestia. Bun cunoscator al  limbilor maghiara, latina, germana si franceza, a publicat numeroase carti, studii si cercetari, atât în tara, cât si în strainatate. Este recunoscut mai ales pentru faptul ca este un specialist în istoria românilor din scaunele secuiesti. Lucreaza în continuare, doar ca acum – la pensie fiind – are mai mult timp sa faca ceea ce stie mai bine. La cei 80 de ani pe care i-a împlinit pe data de 19 februarie a.c., Ioan Ranca a ramas la fel de captivat, ca în tinerete, de ceea ce numeste “lumea de dincolo de arhiveâ€. Despre ceea ce înseamna o viata dedicata acestei munci, într-un scurt interviu acordat de Ioan Ranca “Ziarului de Mures“.
                                                      *
Reporter: Ati petrecut 35 de ani în arhive…Ce înseamna de fapt aceasta munca? V-as ruga sa faceti o scurta apreciere a ceea ce înseamna arhivele.  
Ioan Ranca: În toate timpurile, institutiile statului au creat fonduri de documente. În tara Româneasca si Moldova, o preocupare serioasa pentru crearea unui fond arhivistic national a aparut abia în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel au stat însa lucrurile în Transilvania. Intrata sub dominatie habsburgica la sfârsitul secolului al XVIII-lea, spiritul de organizare si rigoarea tipic germana s-a facut imediat simtita în provincie, inclusiv în ceea ce priveste întocmirea si eliberarea actelor. Din pacate însa, institutiile creatoare de fonduri documentare erau si cele care le depozitau. Iar uneori depozitarea acestor fonduri s-a facut în conditii cu totul improprii. Drept urmare, unele fonduri au fost distruse de intemperii, altele de incendii…Pe de alta parte, particulari bogati, dar cu interese obscure au cumparat sau pur si simplu si-au însusit în mod fraudulos întregi fonduri documentare. Abia mult mai târziu a aparut din partea statului preocuparea de a centraliza fondurile create de diversele institutii, de a le selecta si depozita în mod corespunzator, precum si de a le exploata dupa reguli clare, precise, creându-se în acest scop o legislatie speciala. Iar aceste norme legislative privind accesul la fondurile arhivistice au fost când mai premisive, când mai restrictive, ele reprezentând în fapt o oglinda vie a gradului de democratie atins de societatea respectiva.  
Reporter: V-ati format ca istoric într-o perioada dificila din punct de vedere politic. Puteti sa ne rezumati în câteva cuvinte anii respectivi, mediul universitar si câteva dintre figurile unor distinsi profesori pe care i-ati cunoscut la cursuri?
Ioan Ranca: Eu am absolvit Facultatea de istorie în 1955, la Cluj. Într-adevar, a fost o perioada dificila.  Traiam cu frica, ne feream unii de altii si eram foarte atenti la ceea ce vorbeam si mai ales cu cine vorbeam. Comunicam putin pentru ca era o permanenta stare de autocenzura. În numele “luptei de clasa†dusa de regimul comunist, se întâmpla de multe ori ca de la cursuri â€sa dispara†câte un profesor sau asistent, care se întorceau dupa câteva zile sau luni, ori pur si simplu dispareau definitiv din peisajul universitar. În anii ’53-’54 am asistat la momente de mare tensiune. Spre exemplu, în semn de protest fata de ceea ce se întâmpla în facultate, dar poate si din alte motive personale, profesorul David Prodan a recurs la un gest foarte riscant pentru acele vremuri: si-a depus carnetul de membru PCR. A avut mult de suferit pentru acel gest de fronda extrema. Ca element pozitiv, pot însa sa spun ca în acei ani am facut carte foarte serioasa, cu profesori recunoscuti, oameni de mare cuprindere intelectuala: David Prodan, Mihai Macrea, stefan Daicoviciu, stefan Pascu, Ioachim Craciun…
Reporter: Cum ati ajuns sa optati de fapt pentru munca în arhive?
Ioan Ranca: La absolvirea facultatii, colegii mei de generatie au optat pentru cariera didactica, unii ajungând ulterior chiar cadre didactice universitare. Este si cazul lui Hadrian Daicoviciu, care mi-a fost coleg de grupa si de banca în facultate. Am fost selectionat pentru munca în arhive si binenteles ca am acceptat. Arhivele se aflau – atunci ca si acum – în organica MI. Sa va mai spun ceva. Nu aveai cum sa refuzi fara a te expune unor riscuri si tracasari din partea regimului, dar în acelasi timp, marturisesc ca într-un anume fel m-am simtit atras de aceasta provocare intelectuala. Acceptarea mea a fost determinata si de faptul ca urma sa lucrez în Aiud, orasul meu natal. La Aiud, arhivele nu aveau un sediu si dupa ce mi s-a repartizat unul – eliberat ca urmare a desfiintarii unei unitati a armatei – a trebuit sa încep cu inventarierea fondurilor de arhiva existente, sa le adun, sa le selectez si apoi sa le depozitez. Am facut acest lucru cu un colectiv foarte mic. Dupa sapte ani petrecuti la Aiud, în 1962 am acceptat sa vin la Târgu-Mures. Aici am luat-o de la capat. Arhivele erau depozitate în patru locatii diferite. Le-am inventariat, dar abia în 1966 am primit un spatiu corespunzator, pe strada Kogalniceanu, actualul local în care se afla Politia. Era un spatiu cu mari probleme pentru ca acolo mai locuiau opt familii la data mutarii noastre. În fine…în 1978 ne-am mutat din nou, în sediul în care se afla si acum arhivele, pe Crizantemelor. Ca fapt divers, vreau sa va spun ca în arhivele muresene se afla fonduri documentare exceptionale atât prin continut, cât si prin vechime.   
Reporter: Dupa câte cunosc, la un moment dat, ati primit o bursa de specializare la Arhivele Nationale ale Frantei. Ce impresii v-au facut acestea si care a fost impactul omului venit de dincolo de “Cortina de Fierâ€, cu lumea libera?
Ioan Ranca: Vreau sa fac o corectie. Nu am primit o bursa, ci am obtinut-o prin concurs. Unul chiar foarte serios. A fost vorba de o bursa de specializare la Arhivele Nationale ale Frantei, experienta pe care o consider foarte instructiva în evolutia mea profesionala. Aveam cursuri axate pe domeniul arhivelor, zilnic de la ora 10,00 la 12,00, iar dupa aceasta ora mergeam la Biblioteca Nationala din Paris. Acolo am avut sansa sa descopar doua fonduri arhivistice despre România, complet necunoscute. Creatorul lor a fost Emile Picott, un erudit om de cultura francez de la începutul sec. al XIX-lea. Tot în Franta am avut ocazia sa mai particip la 12 receptii organizate de Ministerul de Externe si de Ministerul Culturii din România, ocazie cu care l-am cunoscut pe Radu Câmpeanu un obisnuit al acelor receptii. L-am reîntâlnit dupa 1990, dar în alt context. Am avut si avem si în prezent relatii cordiale. Trebuie sa va mai spun ca tot în Franta, am avut si prima – dar si unica de altfel – oferta de munca. Mi s-a propus sa plec si sa ma stabilesc în Nigeria, oferindu-mi-se postul de director al Arhivelor Nationale din Nigeria. N-am acceptat, ce era sa caut eu tocmai acolo?
Reporter: V-ati pensionat imediat dupa 1990, dar continuati sa fiti la fel de activ, daca ma gândesc la faptul ca sunteti nelipsit din peisajul publicistic. Privind în urma, la anii petrecuti în arhivele muresene, ce ne puteti spune?
Ioan Ranca: M-am pensionat din functia de director al filialei judetene a Arhivelor Nationale în 1990. Am avut parte de un colectiv foarte închegat, cu care am trecut prin foarte multe situatii. Un colectiv de truditori anonimi, a caror munca a fost si poate ca înca este insuficient recunoscuta si apreciata. Îmi aduc aminte cu multa placere de Alexandru Câmpeanu, Ioan Moldovan, Pal-Antal Sandor, Viorel Grama, Maria Bota, Viorica Biris…Oameni pe care-i stimez si apreciez în mod deosebit. Dupa 1990 am facut chiar si putina politica. La insistentele lui Radu Câmpeanu am înfiintat filiala Mures a PNL împreuna cu Emil Tamasoiu si Mircea Folea. Din 1992 si pâna în 1996 am fost presedinte al PNL, filiala Mures. Congresul de la Brasov, desfasurat la Hotelul “Astoriaâ€, mi-a dezvalui însa o alta fata a politicii, una pe care nu o cunoscusem…Am ramas liberal, dar am ramas si cu un gust amar. Nu mai fac politica activa, de altfel nici vârsta nu-mi mai permite acest lucru. Continui însa sa cercetez fonduri de arhiva si sa public. Lumea de dincolo de arhive, cea care ni se releva treptat, prin munca tenace si perseverenta, va asigur ca este una extraordinar de fascinanta.