Uncategorized

”Al doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia în 1943!” (I)

Un interesant dialog între Valentin Falin (doctor în științe istorice) și Viktor Litovkin (comentatorul pe probleme militare al agenției Ria Novosti) despre paginile puțin cunoscute ale celui de-al Doilea Război Mondial (informații care au fost ascunse și care ar fi putut influența în mod decisiv deznodământul ostilităților) conduc spre concluzia că cel de-al Doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia în anul 1943!

Viktor Litovkin: Istoricii moderni ai celui de-al Doilea Război Mondial au păreri contradictorii privitoare la ultima etapă a acestuia. Unii experți susțin că războiul ar fi putut lua sfârșit mai devreme, așa cum pretindea Șuikov în memoriile sale. Alții consideră că, dimpotrivă, conflictul ar mai fi putut continua timp de încă un an. Care din aceste ipoteze se apropie de adevăr?

Valentin Falin: Istoricii moderni nu sunt singurii care iau în discuție acest subiect. Durata și mai ales finalul războiului au fost comentate chiar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste controverse au existat începând cu anul 1942 sau, pentru mai multă precizie, această problemă a îngrijorat politicienii și armata încă din 1941, când o majoritate copleșitoare a demnitarilor, printre aceștia numărându-se președintele american Roosevelt și premierul britanic Churchill, a considerat că Uniunea Sovietică nu poate rezista în luptă mai mult de patru sau șase săptămâni. Doar Eduard Benes a considerat și a susținut public ideea că Uniunea Sovietică poate rezista în război și poate învinge Germania.

V.L.: După acordul de la Munchen din anul 193și după ocuparea Cehoslovaciei, Eduard Benes (președintele exilat) s-a stabilit în Marea Britanie…

V.F.: Într-adevăr. Apoi, când aceste aprecieri și evaluări ale viabilității noastre s-au dovedit greșite, când Germania a fost înfrântă din punct de vedere strategic de Moscova, opinia generală s-a schimbat drastic. Occidentul a început să își exprime îngrijorările față de faptul că Uniunea Sovietică ar putea obține o putere prea mare până la sfârșitul războiului. Iar în cazul în care ar fi devenit prea puternică, ar fi hotărât viitorul Europei (potrivit lui Adolf Berle, adjunct al secretarului de stat american la acea vreme, cel care a coordonat activitatea serviciilor secrete americane). Această viziune a fost împărtășită până și de persoanele din preajma lui Churchill, printre acestea numărându-se politicieni cât se poate de respectabili, care au elaborat înaintea și în timpul războiului doctrina operațiunilor forțelor armate britanice și politica Marii Britanii în general.

Astfel se explică, în mare parte, motivul pentru care Churchill s-a împotrivit în anul 1942 deschiderii unui nou front, în ciuda faptului că lordul Beaverbrook, sir Richard Stafford Cripps și în special Dwight Eisenhawer erau de părere că existau precondiții tehnice pentru înfrângerea Germaniei în anul 1942. Ei au profitat de faptul că majoritatea forțelor germane se aflau desfășurate în est și că cele 2.000 de kilometri ale coastei Franței, Olandei, Belgiei, Norvegiei și chiar Germaniei erau lăsate la dispoziția intervenției Aliaților. În acel moment, naziștii nu dețineau nici o modalitate permanentă de apărare de-a lungul coastei Oceanului Atlantic.

Mai mult, armata americană a insistat, încercând să-l convingă pe Roosevelt că un al doilea front era necesar, posibil de stabilit și că deschiderea lui ar scurta războiul în Europa și ar forța Germania să capituleze, dacă nu în anul 1942, atunci, cu siguranță, în anul 1943. Cu toate acestea, ideea americanilor nu era pe placul Marii Britanii și nici pe cel al multor conservatori americani.

V.L.: La cine faceți referire?

V.F.: Mă refer la faptul că întregul Departament de Stat condus de Cordell Hall a dat dovadă de dușmănie față de Uniunea Sovietică. Astfel se explică faptul că Roosevelt nu a luat parte la Conferința de la Teheran însoțit de Hall și că secretarul de stat a primit protocolul întâlnirilor doar după șase luni, în urma întâlnirii de la Teheran. Ironia constă în faptul că serviciile secrete ale Reich-ului i-au adus lui Hitler același protocol în doar trei sau patru săptămâni. Viața este plină de paradoxuri.

După lupta de la Kursk, din anul 1942, unde Wehrmacht-ul a fost învins, comandanții militari ai SUA și Marii Britanii, precum și Churchill și Roosevelt, au avut o întrunire în Quebec, la 20 august. Ei au discutat posibilitatea retragerii celor două țări din coaliția anti-Hitler și potențiala aliere cu generalii naziști în vederea demarării unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Despre „sărutul lui Iuda”

V.L.: Care este motivul pentru care a fost luată în calcul retragerea SUA și a Marii Britanii din coaliția anti-Hitler și potențiala aliere cu generalii naziști în vederea demarării unui război împotriva Uniunii Sovietice?

V.F.: Deoarece ideologia lui Churchill și a celor din Washington care îl sprijineau susținea că „acești ruși barbari ar trebui izolați” cât mai departe posibil în Est, slăbindu-se URSS cât mai mult posibil, poate chiar învingând-o, cu ajutorul Germaniei. Acesta este modul în care a fost pusă problema.

Aceste posibilități făceau parte dintr-un plan mai vechi al lui Churchill. El a elaborat această idee în timpul discuțiilor pe care le-a avut cu generalul Kutepov în anul 1919. Americanii, britanicii și francezii au eșuat, neputând învinge URSS-ul, afirmă el. Această sarcină ar fi trebuit să fie încredințată japonezilor și germanilor. El a dat instrucțiuni similare primului secretar al Ambasadei Germaniei la Londra din anul 1930, Bismarck. În timpul Primului Război Mondial germanii s-au comportat iresponsabil, susținea el. În loc să se concentreze asupra distrugerii Rusiei, ei au început lupte pe două fronturi separate. Dacă s-ar fi ocupat doar de URSS, Marea Britanie ar fi putut neutraliza Franța.

Pentru Churchill nu era vorba atât despre un război împotriva bolșevicilor, cât despre o continuare a războiului din Crimeea, care s-a desfășurat între anii 1853-1856 și în timpul căruia Rusia a încercat să stopeze expansiunea britanică.

V.L.: În Transcaucazia, Asia Centrală și Orientul Mijlociu bogat în petrol…

V.F.: Bineînțeles. Prin urmare, în discuțiile despre diferitele variante ale războiului împotriva Germaniei naziste nu ar trebui să omitem diferențele dintre atitudinile față de filozofia aliaților și de obligațiile Marii Britanii și SUA față de Moscova.

Mă voi îndepărta de subiect pentru o secundă. În 1954 sau 1955, Ghent a găzduit un simpozion al clericilor dedicat găsirii unui răspuns la întrebarea „Îngerii se sărută?”. După multe zile de dezbateri, concluzia la care au ajuns preoții a fost aceea că îngerii, într-adevăr, se sărută, însă fără pasiune. Relațiile în interiorul coaliției anti-Hitler sunt cumva similare acestei situații a îngerilor, sau poate chiar similare sărutului lui Iuda. Promisiunile au fost făcute fără un angajament real sau, și mai grav, pentru a induce în eroare partenerul sovietic. Această tactică a destabilizat negocierile dintre Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța, în august 1939, într-un moment în care se mai putea face ceva în direcția stopării agresiunilor naziștilor. Cu toate acestea, liderii sovietici nu au mai avut altceva de făcut decât să semneze un tratat de neagresiune cu Germania. Rușii au lăsat Aliații expuși pericolului nazist, pericol din ce în ce mai iminent. Pot cita o directivă britanică care susținea că, dacă Londra nu ar putea evita semnarea unui acord cu Uniunea Sovietică, semnătura britanică nu trebuie privită ca o garanție a faptului că, în cazul în care germanii ar fi atacat URSS, Marea Britanie ar fi sărit în ajutorul victimei și ar fi declarat război Germaniei.

V.L.: Există un binecunoscut exemplu istoric: în anul 1939, Germania a atacat Polonia, iar aliatul britanic, Londra, a declarat război Berlinului, însă nu a luat nici o măsură concretă în vederea ajutorării Varșoviei.

V.F.: În cazul nostru, nu a fost emisă nici o declarație formală de război. Conservatorii au presupus că armata germană va ajunge până la Munții Urali, distrugând totul în calea sa. Astfel, nu ar mai fi rămas nimeni care să deplângă trădarea britanicilor.

Va urma.

Ria Novosti

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close