America nu e visul meu!

Programul amintit (Rolul jurnalistului într-o democrație participativă) este finanțat de Departamentul de Stat al Statelor Unite și face parte dintr-un mega-program numit International Visitor Program, care este în derulare de peste 50 de ani și prin intermediul căruia aproape 1 milion de persoane și personalități din toate colțurile lumii au vizitat SUA. Dacă e să vorbesc despre calitatea oamenilor care ne-au însoțit, despre organizare și grija cu care am fost tratați pe parcursul celor 3 săptămâni de ședere, aproape că nu pot să reproșez nimănui nimic. Singura deficiență majoră a acestei burse a fost mărimea grupului – 9 ziariști români – care, fiind în număr prea mare și cu opinii total diferite, a reușit performanța de a fi un grup divizat, neomogen, greu de coordonat și adesea confuz în mesajele transmise interlocutorilor americani.

Impresii generale

Având în vedere că am de gând să scriu articole despre această vizită, pe parcursul a 2-3 ediții, încep cu impresiile generale, urmând să intru în detalii pe parcurs.
Traseul pe care l-am parcurs pe continentul nord-american a început pe data de 26 iunie când am ajuns la Washington DC, a continuat cu sosirea pe 3 iulie în Freeport, Illinois, apoi în 6 iunie în Chicago, Illinois, în 8 iunie în Santa Fe, New Mexico, în 14 iunie în New York și în 17 iunie – București. Trebuie să spun, de la bun început, că programul, adesea, a fost infernal: 3-4 întâlniri pe zi, cu deplasări de câte Ë – 1 oră între diferite destinații, cu deplasări cu avionul între state. Să zbori cu avionul, în Statele Unite, a devenit un calvar: predai camera de hotel la ora 11.00, ca să ajungi pe 12.00 la aeroport, pentru că ai avion la ora 14.00 (reglementările de securitate te obligă să te prezinți cu 2 ore înainte de decolare la aeroport), zbori 3-4 ore, ajungi după-amiază la destinație, mai mergi o oră cu mașina până la următorul hotel, până te cazezi și iei masa, e gata ziua. Cam asta înseamnă să te deplasezi cu avionul în SUA.
Să revenim la coordonatele principale ale problemei. Aproape toate bursele “International Visitor Program” încep cu o escală în capitala americană – Washington DC. Se vizitează, în funcție de compoziția profesională a grupului, instituțiile guvernamentale, parlamentul, Departamentul de Justiție, monumente, organizații neguvernamentale etc. În cazul nostru – ziare, organizații pentru apărarea drepturilor omului, organizații pentru apărarea drepturilor jurnaliștilor etc.

Din capitală am fost conduși într-un orășel cu 20.000 de suflete, Freeport, din statul Illinois unde am avut ocazia să deprindem obiceiuri pur americănești, să vedem și să înțelegem stilul de viață middle-west (centru-vest).

În Chicago, următoarea destinație, am întâlnit a treia comunitate de români din State, după Detroit și New York. Numai puțin de 60.000 de români trăiesc în acea parte a lumii. Un oraș care mie (personal) mi-a plăcut în mod deosebit. Dar, pe cât de mult
mi-a plăcut Chicago, pe atât de puțin am stat, astfel că Hotelul St. Francis din Santa Fe, localitate aflată la poalele Munților Stâncoși, la altitudinea de 2600 m, ne aștepta. Un popas cultural desăvârșit. Peste 100 de expoziții și galerii de artă, cultura indiană, cultura mexicană, cultura spaniolă, cultura americană, toate într-un oraș cu aproximativ 100.000 de locuitori și cel puțin tot atâția turiști. Un loc incredibil de frumos și de … scump.
New York. New York. Am întâlnit, pur întâmplător, două tinere sibience în Manhattan. “Am fost în câteva locuri, orașe din State. Dar aici ai impresia că e inima lumii. Aici ai impresia că toate converg spre New York”, spunea una dintre interlocutoare. Indiscutabil cel mai renumit punct de pe harta americană își merită cu prisosință renumele, dacă privești lumea de la un metru în sus. Mizeria, scenele cu homeless, neputința se văd dacă privești trotuarele newyorkeze, adică privești sub acel “1 metru” înălțime.

Drumul spre casă

Ca făcut, drumul spre casă a început cu “un semn”: piloții au detectat o defecțiune la un sistem de siguranță al motorului din dreapta al Boeing-ului 777 proprietatea companiei olandeze KLM. Mai bine de 5 ore am stat ca mieii la tăiere în avion (aceleași afurisite de norme de securitate te obligă să rămâi la bord odată îmbarcat) până a fost reparată defecțiunea. Când am ajuns la Amsterdam, adică după alte 6-7 ore de zbor, pierdusem cursa de București, așa că am fost reprogramați pentru o cursă de Budapesta, 9 ore mai târziu. În Budapesta am fugit, și la propiu și la figurat, să prindem cursa de București care ne aștepta doar pe noi – 9 bucățele ziariști pierduți în spațiul aerian. Iar din București, la 2.00 noaptea am pornit cu autoturismul spre Târgu-Mureș. Când am deschis ușa apartamentului, la 7 dimineața, pierdusem două nopți pe drum. Și vreo 2 kilograme. “Era un semn”, glumeam în sinea mea.
Oare cine ar fi vrut să nu mă mai întorc?

PS. Săptămâna viitoare voi detalia programul pe care l-am avut în State, și aștept sugestii despre ce vă interesează să aflați.