Răzbună-i, Doamne!

„Tu nu-ți iei nimic?”

„Nu, mulțumesc. Am mâncat înainte să plec de acasă, nu mi-e foame.”

Nu era adevărat. Mințeam. Mi se scurgeau balele după hamburgerii ăia. Și cartofii prăjiți…ahh cum miroseau… Înghițeam în sec și un pic a lipsit să nu-i fur punga cu delicii și să mă fac nevăzut. Dar n-am făcut-o. Nu pentru că mă oprea morala creștină. Sunt sigur că Dumnezeu ar fi ținut cu mine, nu cu el. În schimb, eram mult prea mândru ca să cer măcar o îmbucătură. Așa că tăceam și salivam.

Se întâmpla prin anii ’90. Aveam pe atunci vreo 15 ani și eram la vârsta în care nimic nu putea să-mi întunece voioșia. Părinții se luptau din răsputeri să ne ofere, mie și fraților mei un trai cât mai lipsit de griji, chiar dacă din banii pe care-i câștigau abia dacă reușeau să pună o pâine pe masă. De îmbrăcat, ne îmbrăcam cu toții de la nou apărutele second hand-uri din oraș. Dar nu conta. Toți cei pe care-i cunoșteam duceau un trai aproximativ ca al nostru. Așa erau vremurile pe-atunci și la mai bine nici că visam. Într-o zi însă, am văzut că se poate trăi mult, mult mai bine. Aveam un văr care locuia de câțiva ani în Canada și prima oară când s-a întors în țară mi-a fost rușine și să-l salut. Se schimbase mult de când nu-l mai văzusem, iar înfățișarea lui era aceea a unui om care duce o viață de mare huzur. Se îmbrăca frumos, mirosea frumos și avea cea mai fantastică mașină din câte văzusem. Era tare bine să fii în preajma lui. Toată liota de puști din cartier mă invidiau. Până într-o zi când vărul meu m-a chemat să ies cu el în oraș. M-am speriat. Știam ce urma…

În cinematograf n-am intrat motivînd că am claustrofobie, biliard n-am jucat pentru că mă îneacă fumul de țigară, iar de cofetărie nici n-am vrut să aud, zicând că nu suport cofetăriile. În realitate altul era motivul. N-aveam nici o lețcaie în buzunar, așa că așteptam ca o potaie la ușă. La Mc Donald’s însă, nu m-a răbdat inima și am intrat. Abia se deschisese în orașul nostru și mi se părea o feerie. Hamburgerii apetisanți, cartofii prăjiți care sfârâiau, sucurile din pahare frumos colorate, toate erau o dureroasă ispită pentru mine. Probabil n-ar fi trebuit să intru, decât să-mi fac inimă rea…

„Tu nu-ți iei nimic? Vărul meu, Alex cheltuia ca un nabab și mânca hulpav ca un lup. Eu înghițeam în sec lângă el. Fiecare înghițitură a lui era o cutremurare dureroasă pentru mine. Nu m-a servit nici măcar cu o îmbucătură. Ah și ce-aș fi mai mâncat… Nu l-am putut înțelege. Avea bani suficienți cât să cumpere orice-ar fi vrut, iar pentru mine cea mai mică fărâmă ar fi însemnat paradisul. Dar n-a fost să fie.

„Răzbună-mă Doamne”, mi-am strigat mut durerea. Și m-a răzbunat. Nu milostivul Creator, ci lăcomia vărului meu. Tot ce pot să spun e că după doar câteva minute de la plecarea din restaurant, Alex căuta disperat un WC. N-a durat prea mult căutarea, pentru că o înămoleală de toată scârba l-a liniștit. Chiar în centrul orașului. Am râs atunci în mine ca un demon mititel. Fusesem răzbunat.

Mi-am adus aminte de toată această întâmplare acum câteva zile. Eram într-un fast food ca acela de demult. Mirosul era cu siguranță același, deși nu mă mai ispitea atât de tare. Într-un colț, pe tejghea, am zărit o cutiuță cu un mic bilețel pe ea: „Banii pe care îi puneți aici vor folosi la ajutorarea copiilor nevoiași”. O idee cât se poate de inspirată”, mi-am zis…” sunt sigur că și astăzi mai există copii pentru care un hamburger și o porție de cartofi prăjiți reprezintă doar un vis.” Uitându-mă însă mai bine la cutia de pe tejghea, am văzut că în ea nu punea nimeni bani pentru vreun copil, ci bonurile de care, cu brațele pline de mâncare fiind, n-aveau cum să scape.

Am realizat atunci că lăcomia celor sătui nu se schimbă oricât timp ar trece. Că nu-ți pasă de cei din jur e una, dar să le dai în loc de ajutor dovada îmbuibării tale e cu adevărat cinic. Am zâmbit amar aducându-mi aminte de pățania mea și fără să vreau m-am trezit spunând:

“Răzbună-i, Doamne!…”

Allain CUCU