InterviuReligie Cultura

Ion Riţiu : ,, Două culturi înseamnă mai mult decât una”

Lemnul canta in mana lui Ritiu

Ziua Culturii Naţionale trezeşte în fiecare un fior special. În mine a trezit revelaţia că, de prea multe ori, ne cinstim valorile când este prea târziu. În moarte, le cântăm osanale. Le ridicăm statui la care ne închinăm. Ce fac ei, cât mai sunt printre noi, interesează mai puţin. Acest gând m-a adus la Ion Riţiu, actorul Naţionalului mureşean, ultimul ,,monstru sacru” care a trăit o viaţă pentru scenă, pentru artă. Un gând mi-a revenit obsesiv, cunoscându-l. Poetul scrie. E menirea lui. Dacă ar avea aripi, ar zbura. Asta face şi maestrul Riţiu, chiar dacă de ani buni nu a mai urcat pe ,,scândură”. Sigur că îi lipseşte. Este artist. A găsit însă alte căi de exprimare. Cântă de o viaţă. În ultimii ani cântă şi în lemn. Cântă sau povesteşte? Nu ştiu. Se exprimă. Un interviu cu el, adevărată reprezentaţie. Mărturisesc că l-am ascultat cu gura căscată. Îmi vine greu să cred, dar este primul lui interviu. Incredibil, după 40 de ani pe scenă şi 35 de ani de film. Fragment din conversaţie, în cele ce urmează.

Reporter: – Am crescut cu Dumneavoastră şi colegii de generaţie, pe scenă. Ne uitam la Dvs ca la nişte zei, de câte ori vă vedeam pe stradă.

Ion Riţiu : – Era un alt mod de a percepe actorii. Eram o mână de actori şi eram cu adevărat profesionişti. Acum ne-au năpădit armate de ,,artişti”. În promoţia mea, am fost 12 actori, pentru cele câteva zeci de teatre. Eu, fiind şef de promoţie, puteam să aleg să rămân în Bucureşti. Nu am făcut-o. Am ales Târgu Mureş, fiind teatrul proaspăt înfiinţat, şi nu am mai plecat.

Rep. – Aţi plecat în schimb pe platourile de filmare…

I.R. – A fost un tren pe care l-am prins. M-am întâlnit întâmplător cu Sergiu Nicolaescu care, după vreun an, şi-a amintit că are nevoie de faţa mea. Am intrat în echipa lui şi nu am mai ieşit. Primul film a fost Duelul, ne trăgeam gloanţe-n cap cu Nicolaescu. Am fost marea lui descoperire de dincolo de munţi. Fiecare film mi-a dat câte ceva. Am făcut vreo 7 roluri principale şi vreo 15 mai mici.

Rep. – Care v-a fost cel mai drag?

ion-ritiu-571139l-pozaI.R. – Dragi toate mi-au fost, sunt copiii mei. Nu poţi spune pe care îl iubeşti mai mult. Sigur că după ce ai făcut ,,Ciuleandra” toate par uşor frivole. Niciodată nu am făcut rabat. Erau alte vremuri. Pelicula era scumpă, repetam de zeci de ori şi se filma o dată, când era perfect. Am avut parteneri uriaşi. Adevăraţi monştri sacri. M-au adoptat şi m-au învăţat film.

Rep. – V-a fost dragă şi scândura.

I.R. – Şi îmi este şi acum. Teatrul de aici a fost un mare teatru. A venit însă Revoluţia peste noi. Nu se mai face teatrul pe care îl făceam noi. Sunt alte mijloace de expresie. Aşa au dispărut şi acea brumă de spectatori pe care i-am avut. Au trecut anii şi noi am fost daţi deoparte. Nu le mai trebuiesc fosile.

Rep. – Maestrul Beligan face spectacole cu casa închisă şi acum, la peste 90 de ani.

I.R. – Sunt puternic ca la 18 ani, totuşi sunt 8 ani de când nu am mai urcat pe scenă. Nu am fost în graţiile nimănui. Nu numai eu nu joc, niciunul din cei din generaţia mea nu joacă. Nu am stat în loc. Am jucat teatru în limba franceză. Eu care nu ştiu o boabă de franceză, am luat textul silabă cu silabă şi l-am învăţat aşa cum se pronunţă. Mare premieră la Strasbourg, iar spectatorii erau la final cu lacrimi pe faţă. Ultima dată m-am dat jos de pe scenă în Nisa.

Rep. – Nu se compară cu nimic o viaţă pe scenă…

ultimul_corupt_12I.R. – A fost o performanţă. Recunosc că mi-a venit greu să mă văd după atâţia ani aruncat la pubelă, dar te împaci. Ultimul meu rol a fost tot în film, în 2012, Ultimul corupt din România, cu cei mai mari actori ai ţării. Aici, nici măcar figuraţie. Încă un rol în plus nu mai înseamnă mare lucru. Un actor oricum nu iese la pensie. Actorul este pensionat de public. Timpul le rezolvă pe toate. Dar să vă spun o altă performanţă. Cea mai mare realizare sunt cei 40 de ani de căsnicie mixtă. Suntem probabil unicat în România, actori la acelaşi teatru care au fost împreună şi care nu au fost cap de afiş la nici un scandal. Dacă am fost împreună atâta timp, nevastă-mea ( actriţa secţiei maghiare, Kilyén Ilka), zice că eu am fost tolerant. Iar eu îi dau dreptate. Două culturi înseamnă mai mult decât una.

Rep. – Artistul e artist până moare. Dacă nu e scândura, ce e?

I.R. – Este lăutăria. Şi ciopleala. Nu-i spun sculptură, că ar fi prea pretenţios. Să vă arăt coteţul meu, soţia îi spune atelier. Transform fiecare lemn de foc în ceva. Trebuie depăşită o perioadă şi găsit altceva. Nu trebuie să te laşi. Iubesc lemnul.

Rep. – Un artist se naşte, nu se face.

I.R.– Să vii să vezi ce porcărele fac…poate fac şi o expoziţie…

A consemnat Edith VEREŞ

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close