P.M.P.: “M-au facut pionier si utecist pentru ca eram premiant!”

Fiecare început de an scolar ne aduce în tolba lui, amintiri, sperante, vise. Despre emotia începutului, dar si despre nazdravaniile din perioada scolii, ne-a povestit un personaj important al judetului Mures, pe care va invitam sa-l recunoasteti în fotografiile de mai jos. si daca nu reusiti, o sa gasiti cheia citind cu atentie textul.

Reporter : Va mai amintiti prima zi de scoala?
P.M.P.: Mi-o amintesc ca si cum ar fi fost ieri, desi de atunci au trecut vreo 32 de ani. Mi-o amintesc, deoarece pentru mine era un moment absolut extraordinar, chiar de suparare, de teama. Am urmat gradinita, în Târgu Mures, si am crezut ca odata cu scoala, s-a creat un zid între copilarie, si ceea ce urmeaza. scoala mi se parea un lucru înspaimântator atunci si, în prima zi de scoala, m-am dus cu mama, tinându-ma de mâna, foarte speriat, timorat. Când am vazut multimea adunata, parinti, elevii asemeni mie, pur si simplu m-am speriat si mai tare. Nu stiam ce ma asteapta, ce trebuie sa fac, si nu întelegeam cum poti sa stai câteva ore, în banca, fara sa te joci, sa faci ceea ce face orice copil în copilarie.

Rep.: Cum era sa porti uniforma scolara?
P.M.P.: Nu voi uita prima zi, eram absolut incomodat de uniforma scolara, care era obligatorie la aceea vreme. Mama facuse eforturi sa-mi cumpere uniforma noua, pentru ca la vremea respectiva nu era tocmai simplu, eram o familie cu patru copii, tata lucra, mama era în concediu postnatal, si atunci fireste ca ne era oarecum dificil. A fost un efort consistent al familiei sa-mi cumpere uniforma noua si eu eram incomodat, nu doream s-o murdaresc, sau sa-i provoc stricaciuni.

Rep.: Cum a fost adaptarea?
P.M.P.: Eu fiind si o persoana adaptabila, mi-a placut scoala… Am si luat în primul an premiul întâi, apoi am fost premiant ani de-a rândul, deoarece mi-a placut sa fiu mereu în frunte, în sensul de a nu ma lasa coplesit de niciun fel de greutati, chiar de a strânge din dinti si a merge mai departe, pentru a fi în prima linie.

Rep.: Generatiile tinere iau în derâdere termenul de pionier. Cum era sa fi pionier?
P.M.P.: Dincolo de partea discutabila a acestor organizari de tip pionier, soimii patriei, pentru mine, care am parcurs acel sistem, luându-l din faza de soim al patriei, era o chestiune de responsabilizare. Ca sa intri în categoria pionierilor era un moment emotionant, unul mobilizator, deoarece nu intra oricine, erau mai multe etape de trecut, în functie de rezultatele de la învatatura. Am avut sansa sa fiu primit în prima serie, datorita rezultatelor foarte bune la învatatura. Mi-amintesc ca am fost facut pionier la Oarba de Mures, ceremonialul a fost absolut extraordinar, în sensul ca orice copil cauta sa fie motivat, într-un fel sau altul. Aceste lucruri îti ramân în memorie, te responsabilizeaza, te motiveaza. Aceste lucruri te leaga de origini, de felul în care te raportezi fata de ceilalti, de ceea ce-ti doresti.

Rep.: Cum se ajungea pionier?
P.M.P.: Te alegea colectivul clasei, într-o anumita postura, eu fiind ales commandant de detasament, o functie extraordinara pentru mine, care presupunea sa am grija de ceilalti, era un ritual, în ceea ce priveste anumite manifestari, cu raport, cu efectiv, stiai ce probleme au fiecare din colegii tai. Poate ca acum, aceste lucruri sunt luate în derâdere, dar atunci erau lucruri care tineau de responsabilizare în grupul respectiv.

Rep.: Cum a fost momentul UTC?
P.M.P.: UTC-ist am devenit tot datorita rezultatelor la învatatura, în sensul ca nu m-a întrebat nimeni, daca vreau sau ba. Fiind într-o postura de frunte, practic intrai fara niciun fel de efort în aceasta structura. Eu am intrat în UTC, cu mai multi colegi, cei care eram primii pe scoala, dar nu s-a schimbat practic nimic în existenta mea, nu am facut nimic deosebit, pot sa spun ca am intrat degeaba. Majoritatea erau întrebati daca vor sa intre în UTC, dar noi, cu rezultate bune, nici macar nu eram întrebati.

Rep.: Apoi a venit pasul catre liceu…
P.M.P.: Aveam pretentii pentru un liceu bun, tot timpul a fost în mintea mea Liceul Papiu, care era considerat, primul din Târgu Mures, datorita felului în care se facea scoala acolo. În opt ani de zile, în scoala generala, te obisnuiesti cu colegii, cu profesorii, iar în momentul în care te desparti de ei, este un moment greu, si simteam acelasi moment de  desprindere, de rupere, facând pasul catre liceu. Liceul Papiu avea si un renume cât de poate de dur, de un liceu care nu iarta, care transmitea o perceptie foarte severa pe alocuri. Am intrat fara probleme la Papiu, profilul filologie-istorie, si mai apoi, am muncit cu sârguinta. Am ales acest profil deoarece m-a atras latura umanista, îmi place sa vad lucrurile mai mult cu sufletul, decât cu ratiunea.

Rep.: Ati gasit vocatia acolo?
P.M.P.: M-am regasit acolo, într-un mediu oarecum ostil, în sensul ca, cei care erau la acest profil erau priviti ca oaia neagra a Papiuului, care era un liceu de matematica fizica prin excelenta. Am avut foarte multe sicane, la acest profil, ba chiar în treapta a doua, dupa terminarea clasei a X-a, a fost desfintat acest profil, si a fost mutat la Liceul Pedagogic, unde am continuat urmatorii doi ani, practic am continuat profilul drag mie.

Rep.: Cum a fost perioada practicilor agricole?
P.M.P.: si la Papiu, dar si la Pedagogic, am agreat foarte mult perioada practicilor agricole. Eu am copilarit la tara, la bunici, atât în zona de câmpie, de unde era mama, dar si cea de munte, de unde era tata, si în fiecare vacanta îi ajutam cu placere la diferite munci. Asa ca m-am dus bucuros la aceste practice agricole, unde nu am avut probleme de adaptare. Dincolo de munca propriuzisa, era atmosfera de grup, în fiecare seara aveam discoteca, erau prieteniile care se legau, care au fost unice, si nu ne faceam probleme de câti bani aveam în buzunar, cum e acum, n-ai bani, si nu poti iesi cu prietenii.

Rep.: S-a pierdut acest tip de socializare, în prezent?
P.M.P.: Cu siguranta da, pe fondul disolutiei culturale. Acum elevii nu mai au repere, cum aveam noi. Pe noi nu ne cotropea televizorul, nu aveam calculator, aveam în schimb foarte mult timp de studiu. Omul, ca sa ajunga sa aiba perceptia exacta asupra sa, are nevoie de studiu, de a te gândi la el, la felul în care se manifesta, la divinitate, la ce e în jurul sau, si noi aveam timp sa meditam la aceste lucruri.

Rep.: Mai e valabila sintagma “ai carte, ai parte�
P.M.P.: Cred  ca întotdeauna daca ai carte, ai si parte. A avea parte nu înseamna sa dobândesti bunuri materiale care sa-ti permita sa fi lipsit de griji (sau functii precum cea de prefect – n.r.) Înseamna sa ai parte în propriul suflet, sa fi împacat cu tine însuti si cu cei din jur. Oricine are într-adevar carte are parte de linistea sufletului sau, de împacarea cu sine si cu cei din jur. Acesta este câstigul pe care ti-l da cartea.

Rep.: Un gând pentru elevii, care încep un nou an scolar…
P.M.P.: Singura lor sansa în viata este sa studieze, sa munceasca pâna la epuizare. Asta îi va face sa fie într-adevar buni, sa fie competenti, pe domeniile pe care si le doresc. Sa nu cumva sa aiba iluzia ca cineva le va da peste noapte ceva, doar munca îti creaza premisele si contextul de a-ti contura un drum în viata.