Băiețoaica de la Biblioteca Teleki

Dialog cu Adriana Săftoiu. Despre copilărie, Târgu Mureș, politică și presă

Reporter: V-ați născut și ați copilărit la Dej. Cum era copilul Adriana Săftoiu?

Adriana Săftoiu: Destul de liniștit, din câte îmi amintesc. Mai degrabă am fost o adolescentă cu un aer sindicalist, dar, ca și copil, am fost destul de liniștită. Eram ușor rebelă, toate acestea se datorează și faptului că am un frate mai mare și mă jucam în cercul lui de prieteni. Jocurile băieților îmi erau foarte familiare. Îmi amintesc mai degrabă cum e să te julești la genunchi mergând pe bicicletă sau cum să joci „Å¢ară, țară, vrem ostași”. Nu-mi apare în memorie jocul cu păpușile. Am fost mult mai familiarizată cu jocurile mai băiețești.

Rep.: Ce amintiri aveți despre orășelul natal? Despre școală, despre prieteni?

A.S.: Când spun Dej, spun exclusiv bunici. Am avut o copilărie chiar foarte frumoasă, și atunci când interferez cu oamenii, și-mi spun că sunt un om foarte liniștit, mereu le răspund că asta se datorează educației și bunicilor mei. Când spun copilărie și Dej, mă gândesc la bunici.

Rep.: Familia dvs. s-a mutat apoi în Târgu-Mureș, unde ați început liceul. A urmat Timișoara. De ce atâtea căutări?

A.S.: La Târgu-Mureș am ajuns datorită faptului că tatăl meu s-a mutat aici cu serviciul, iar la Timișoara am ajuns pentru că fratele meu a intrat acolo la facultate. Știți cum e, datorită relației mamă-fiu, tată-fiică, mama a decis că trebuie să fim alături de băiat, și ne-am mutat atunci la Timișoara. Eu eram în ultimul an de liceu. Destul de frustrant pentru mine, trebuie să recunosc.

Rep.: Spuneți-ne o poveste adolescentină din Târgu-Mureș.

A.S.: Ha, ha… Exact acum trei zile m-a întrebat fiul meu când m-am pupat eu prima oară pe gură. Și când i-am spus că în clasa a XI-a, reacția lui a fost de totală dezaprobare. M-a întrebat dacă s-a întâmplat atât de târziu pentru că eram urâțică? Eram la Târgu-Mureș, cu un băiat de clasa a XII-a, pe care îl chema Liviu. Dacă l-aș vedea, sigur nu l-aș mai recunoaște, dar îmi amintesc clar că eram îndrăgostită de un băiat cu un an mai mare pe care îl chema Liviu. Târgu-Mureș se asociază în mintea mea, mai ales în clasa a X-a și a XI-a, cu Cenaclul Flacăra. Dar nu, nu cu Păunescu aveam noi treabă… Fiecare aveam acolo un cântăreț preferat – Hrușcă, Berți, Șeicaru. Mergeam foarte des cu chitara în parcul din centrul orașului, după ore. A fost o adolescență extrem de vie și de frumoasă. Îmi amintesc cu foarte multă bucurie și îi povestesc fiului meu de Biblioteca Teleki, unde era o bibliotecară foarte severă, nu puteai niciodată să întârzii, trebuia să returnezi cărțile la timp. Altfel îți anula legitimația. Știu că eram niște cititori înrăiți, și atunci mi-am dat seama că e bine să ți se pună reguli. Probabil dacă această bibliotecară nu ar fi fost atât de severă, nici noi nu am fi citit atât de mult. O spun cu foarte mare mândrie, am avut o adolescență în care lectura a fost baza. Cărțile din Biblioteca Teleki. O altă bucurie pe care am avut-o în Târgu-Mureș, care m-a ajutat foarte mult, a fost Cenaclul Romulus Guga.

Rep.: Locuiți la București, sunteți deputat de Urlați – Prahova, de ce nu țineți mai aproape de Ardeal? V-au miticizat?

A.S.: Nu, dar aici este o disciplină de partid. Nu îți alegi tu neapărat colegiul, aceasta a fost propunerea pe care am avut-o din partea partidului și nu am găsit nici un motiv serios să spun că nu vreau acolo. Sigur că dacă m-ar fi pus cineva să aleg aș fi ales fie Târgu-Mureș fie zona Dejului, dar, până la urmă, cel mai important e să îți faci treaba.

Rep.: Ați fost prezentă în Piața Universității? Erați în Liga Studenților pe atunci. Ce am câștigat acolo, dacă am câștigat ceva?

A.S.: Am câștigat dreptul de a vota! Mie mi se pare un mare câștig, pe care noi nu îl folosim. Îmi amintesc că pe data de 16 decembrie 1989, eu plecam acasă de la București la Timișoara, fără să știu ce se întâmplă acolo. Primisem niște semnale să rămân în București, la mătușa mea, dar pentru că nu am înțeles motivul și crezând că s-a întâmplat ceva cu familia mea, am plecat acasă. Am ajuns pe 17 decembrie în Timișoara. La coborârea din tren ne-au verificat cei de la Miliția TF actele. Eu eram într-o situație ambiguă, pentru că aveam buletin de Târgu-Mureș, cu viză de flotant de Timișoara expirată și eram studentă în București. Nu puteam nicicum să îmi justific prezența, încercam să sun la părinți, acasă, dar nu mai răspundea nimeni, am stat opt ore în gară atunci. Eu credeam că sunt reținută pentru că am mers cu nașul, și le-am povestit cu lux de amănunte, cât am dat șpagă, de câte ori merg acasă, iar ei se uitau liniștiți la mine. Târziu am înțeles ce se întâmpla… Am reușit să dau de niște rude din Timișoara, care au venit cu niște acte doveditoare că locuiam acolo. Șocul a fost destul de mare când am înțeles ce se întâmpla. Perioada de 17 decembrie – 2 ianuarie, am petrecut-o în Timișoara. Când m-am întors în București deja se constituia Liga Studenților și am fost printre cei care făceau Piața Universității, prin mai-iunie 1990. După mine, dreptul de a vota e un câștig al Revoluției, dar, din păcate, după 20 de ani, nici nu îl folosim.

Rep.: Ca jurnalist și specialist în comunicare, spuneți-mi, spre ce se îndreaptă presa românească?

A.S.: Având în vedere contextul crizei, se îndreaptă spre un tip de faliment. Mă gândesc că vor dispărea ziare, că se va trece pe on-line, dar, dincolo de contextul crizei, trebuie să recunosc că există și un faliment moral. Mie îmi este foarte greu să găsesc un ziar pe piață, aici nu mă refer la Târgu-Mureș, eu vorbesc de presa centrală, din care să îmi iau informație. Sunt mult prea multe ziare de comentarii, de opinii, și care au început să devină extrem de partizane. Și nici măcar asta nu m-ar deranja, dacă acest partizanat ar fi asumat, și aș ști că dacă vreau să citesc de exemplu despre ideile socialiste mă adresez unui anumit ziar. Ziaristul vine și îmi spune că el este echidistant, obiectiv, independent, când, de fapt, în momentul de față nu am nici un ziar care să mă informeze, am doar ziare partizane.

Rep.: Ce căutați în politică? Nu regretați niciodată această înregimentare?

A.S.: Nu pot să spun că am intrat în politică pentru că voi munci și pentru că voi face și voi drege pentru poporul român. Toate vorbele acestea goale nici măcar pe mine nu mă mai înflăcărează. Cum aproape 10 ani am încercat să îi învăț pe alții ce și cum să facă, mi-am spus că poate a venit vremea să încerc pe pielea mea, să văd dacă toate aceste lecții de bună purtare pot să mi le aplic mie și trebuie să recunosc că nu e ușor deloc. E o lume extrem de anchilozată în propriile obsesii și interese.

Rep.: Spuneați la un moment dat că v-ați săturat să fiți mereu un copil de grădiniță în politică…

A.S.: Nu m-am exprimat eu bine, vroiam să spun că nu pot să rămân pentru totdeauna la stadiul de consultant, pentru că dacă asta voiam atunci nu mă zbăteam să intru într-o campanie electorală și să câștig un colegiu. Mi se pare mult mai important să îmi îndeplinesc mandatul decât să accept această veșnică postură de consultant.

Rep.: Ce anume trebuie să aibă o femeie ca să facă politică la vârf? E destul uneori să fie blondă?

A.S.: (râde) Poți să fii și brunetă și roșcată, dar foarte multă lume spune că femeile trebuie să dovedească mai mult decât un bărbat. Trebuie să recunosc însă că imaginea nu foarte favorabilă a femeilor din politică ni se datorează în primul rând nouă. Nu încerc să explic refuzul de acceptare a femeilor în politică prin misoginism. Cât timp noi acceptăm să primim poziții și funcții pentru care nu suntem pregătite, nu facem altceva decât să întărim ideea că în spatele fiecărei femei e un bărbat. Partea proastă e că nu suntem acolo unde într-adevăr avem competență.

Rep.: Descrieți ultima zi de la Cotroceni, în postura de consilier prezidențial.

A.S.: (Ezită…) Dacă aș folosi un singur cuvânt, aș spune: ușurare.

Rep.: Ce sau cine v-a atras spre liberali? A avut Dinu Patriciu un cuvât greu de spus când ați ales Prahova?

A.S.: Norica Nicolai ne-a rugat să lucrăm, eu și soțul meu, pentru candidatul PNL la Primăria Ploiești. Așa am cunoscut eu organizația Prahova. Mi-au făcut propunerea să candidez pentru ei pe listele de deputați, propunere pe care eu am refuzat-o constant timp de două luni. Am avut o discuție și cu domnul Quintus și cu domnul Patriciu și i-am refuzat pe ambii. Apoi, am avut așa un sentiment că toată lumea mă roagă ceva iar eu fac fițe, așa că până la urmă am acceptat. Nu știu dacă i se datorează domnului Patriciu, pentru că relația mea cu organizația Prahova exista înainte de discuția cu domnia-sa.

Rep.: Câtă putere are de fapt Dinu Patriciu în PNL?

A.S.: Mie mi-e foarte greu să spun dacă are sau nu are. Nu sunt capabilă să evaluez acest lucru la momentul de față.

Rep.: De ce ar putea câștiga Crin Antonescu prezidențialele? De ce ar putea pierde Băsescu și Geoană?

A.S.: Eu pot să spun doar că Antonescu poate fi un alt fel de președinte, adică să ridice această funcție la nivelul și prestanța de care e nevoie. Despre Traian Băsescu, am mai spus, marea lui greșeală a fost că a ridicat răfuielile personale la nivel de obiectiv național. Adică nu a văzut pădurea de copaci. Cât despre Geoană, îl voi cita: „Never say never” (n.r. Niciodată să nu spui niciodată)

Rep.: Băsescu vă alinta „Pufuleț”, imediat după victoria Alianței DA. Vă amintiți care era vorba de alint pentru Elena Udrea?

A.S.: Numele de „Pufuleț” nu are nici o treabă cu Traian Băsescu, așa mi-a spus fiul meu și președintele l-a auzit o dată. Acest apelativ mi l-a adresat în seara după ce Alianța a câștigat alegerile, și a fost prima și ultima dată când l-a folosit. Cât despre Elena Udrea, nu l-am auzit niciodată folosind alt nume decât Elena.

Rep.: Care este mesajul volumului „Jurnal de campanie”, pe care l-ați lansat și la Târgu-Mureș?

A.S.: Că suntem o țară abrutizată de sărăcie, că avem politicienii pe care îi merităm și că deși românul se declară foarte nemulțumit de clasa politică modul în care își selectează politicianul sau nu și-l selectează, declarându-și lehamitea, face ca după 20 de ani să fim conduși exact de aceeași clasă politică. Dacă cineva se uită cu atenție la clasa politică din 90-91, va constata că în momentul de față cei care ne conduc sunt exact aceeași oameni politici. Noi de 20 de ani ne declarăm veșnic nemulțumiți, dar de fapt de 20 de ani alegem exact aceeași oameni politici. E un jurnal care arată unde suntem la 20 de ani de la Revoluție, ce cerem noi de la politicieni într-o campanie și ce ne dau aceștia în schimb.

Rep.: Cartea e un mare reportaj jurnalistic. V-a lipsit scrisul?

A.S: A scrie pentru mine e o formă de a mă elibera de stări. Eu nu mi-am propus să public acest jurnal. De fapt l-a citit un foarte bun prieten care mi-a spus că ar trebui să îl public pentru a avea oglinda votului uninominal la români în secolul XXI. E o carte destul de tristă, nu are nimic vesel în ea, și, într-adevăr, e scrisă de jurnalistul Adriana Săftoiu. E un fel de poză a ceea ce se întâmpla alături de mine, lângă mine.

Rep.: Aveți și alte proiecte editoriale?

A.S.: Da, dar încă nu vreau să vorbesc despre ele…

Rep.: Lipiți un epitet de următoarele nume: Traian Băsescu, Elena Udrea, Claudiu Săftoiu, Dinu Patriciu, Mircea Geoană.

A.S.: Băsescu – amăgire, Udrea – perseverență, Săftoiu – soțul meu, Patriciu – om de afaceri de succes, Geoană – never say never.

A consemnat

Alin BOLBOS

CASETA

„Exact acum trei zile m-a întrebat fiul meu când m-am pupat eu prima oară pe gură. Și când i-am spus că în clasa a XI-a, reacția lui a fost de totală dezaprobare. M-a întrebat dacă s-a întâmplat atât de târziu pentru că eram urâțică? Eram la Târgu-Mureș, cu un băiat de clasa a XII-a, pe care îl chema Liviu. Dacă l-aș vedea, sigur nu l-aș mai recunoaște, dar îmi amintesc clar că eram îndrăgostită de un băiat cu un an mai mare pe care îl chema Liviu.”